Anton Holban-"O moarte care nu dovedeşte nimic"

Dar o carte care dovedeşte că iubirea e adeseori înlocuită cu un ataşament bolnăvicios, cu lene şi egoism. Că e uşor să stai cinci ani lângă cineva fără să iubeşti acea persoană. Şi chiar dacă uneori te mai întrebi ce e în neregulă cu tine, ajungi să te convingi că era ceva în neregulă cu celălalt. Sandu e un misogin, mi-am zis încă de la primele pagini. Dar mi-am dat seama că cel mai probabil aşa erau privite femeile pe atunci, ca nişte fiinţe pe care puteai să le modelezi, ca nişte marionete care nu aveau în minte decât măritişul. Oricum, purtarea lui Sandu, gândurile lui, totul se întâlneşte şi astăzi. Şi-n mod ciudat, azi judecăm mult mai aspru acest comportament. Ce tot spun? Eu judec mult mai aspru acest comportament. Dacă privesc în jur (şi "simt enorm şi văd monstruos"), mulţi oameni aleg să trăiască aşa şi să se plictisească, uneori teribil, alături de un (in)significant other. Irina imploră, Sandu imploră şi el. Şi relaţia lor ajunge să împlinească cinci ani. Şi pe urmă, Irina renunţă la tot. Sfârşit previzibil, Sandu nu regretă absolut nimic. Şi-a găsit altă ocupaţie, o altă minte pe care o poate modela după bunul plac. Mi-ar fi plăcut să citesc mai mult despre Irina, să simt că în momentele lor de scurtă fericire, Sandu o privea cu adevărat. Dar nimic, nici o imagine nu-mi lasă vreo amintire plăcută. Rămân poate doar cu momentul unei scurte vacanţe la ţară. Astăzi, Sandu ar fi un misogin teribil. Teribil misogin. Mă gândesc cum am fugit eu de relaţii în care simţeam că ar fi trebuit ca unul dintre noi să implore. Mă gândesc cum m-am resemnat şi atunci când cineva a decis să plece. Cum nu am implorat. O despărţire care altminteri nu dovedeşte nimic.