28 February 2010

păi

îmi încep multe propoziţii cu "păi" de ceva vreme încoace. să fie din cauză că se întâmplă adesea să mă pun pe explicat idei şi teorii? oricum ar fi, l-aş lua pe "păi" şi l-aş adăuga celorlalte nume ale mele care dacă nici mie nu-mi spun nimic, celorlalţi cu siguranţă că nu au cum să le transmită ceva, nume cu care eu nu m-am împăcat niciodată şi cu care nu ştiu dacă voi cădea la pace prea curând.
nici nu ştiu de ce am început să scriu acum, de dimineaţă, răsfoind bloguri, chiar mă gândeam că azi nu-i nimic de povestit. Dar ieri mi-am cumpărat nişte cărţi. Zilele trecute l-am ascultat cu mare bucurie pe Mircea Cărtărescu, pentru prima oară în viaţa mea. Şi mi s-a părut, de la primele cuvinte, că e genul acela de om care te face să vrei să schimbi ceva la tine, să împrumuţi ceva de la el, să furi puţin din ceea ce el a învăţat pe tot parcursul vieţii. Aşa se face că, auzindu-l povestind cu o modestie pe care astăzi rar o mai întâlnim, cum în tinereţe citea câte 150 de cărţi pe an, devenind ulterior ceva mai selectiv, m-am simţit brusc neştiutoare şi mi s-a făcut ruşine gândindu-mă că în facultate, pe lângă listele de lectură obligatorii (din fericire, nu tocmai scurte), rareori îmi făceam timp şi pentru alte cărţi. De fapt, facultatea a fost, atât pentru mine, cât şi pentru mulţi colegi de-ai mei care obişnuiau să citească mult, un sistem de sufocare bine pusă la punct a plăcerii de a mai citi ceva şi, pe cât posibil, de a-ţi mai plăcea limbile străine studiate. Şi pentru că se citea mult şi prost, s-a ajuns la dorinţa de a lua o pauză de la cărţi, da a urî scriitori care altminteri ţi-ar fi plăcut, doar pentru că din nefericire se aflau în capătul listei, iar tu nu mai aveai timp să îi citeşti nici pe cei de deasupra lor. Aşa se face că aceşti scriitori, în chip de corvoadă, au "ratat" şansa de a ne cădea în mână şi de a ne arăta lumea prin alţi ochi. Şi am reînceput, după cei trei ani în care din fericire am avut timp să mă îndrăgostesc de Tournier, de-un Atwood şi-un Nabokov, să încerc să redescopăr plăcerea lecturii, să revin la vechile obiceiuri în care citeam cu o bucurie şi o stare pe care am regăsit-o odată cu Kafka şi pe care în copilărie o experimentam cu Topârceanu, Gârleanu, Ana Blandiana şi renumitele poveşti nemuritoare, atât de esenţiale, cred eu, pentru un copil care pe vremea aceea se afla la începuturile vieţii ca cititor. şi-am descoperit-o pe sylvia plath numai pentru o secundă în facultate, ca atunci când din tren vezi ceva pe furiş, dar nu ai timp să-ţi opreşti privirea asupra acelui lucru, altele apropiindu-se şi îndepărtându-se cu aceeaşi viteză. această trecere în revistă, adesea superficială, a scriitorilor şi a unor opere, a făcut ca mulţi din aceeaşi generaţie să se simtă în continuare mai apropiaţi de un Eliade, de un Caragiale şi de un Preda, chiar şi după ce au avut prilejul să descopere ceva ce până atunci fusese nu inaccesibil, ci doar necunoscut. Şi nu pot decât să mă bucur că practic mai nimic nu ne împiedică astăzi să citim, dar să privesc cu regret spre multe alte activităţi care ne fac să nu mai citim aşa cum se citea pe vremuri: cu lăcomie şi cu plăcere, aşa cum poate erau înfulecate înainte şi "ţigaretele" de la cofetăria Capşa. Şi nu-i timpul pierdut, vreau ca peste doi ani să pot privi în urmă şi să ştiu că m-am schimbat ca om, că am recuperat ceva din timpul pierdut şi că pornind în căutarea lui, l-am şi regăsit.

26 February 2010

de ce blog

pentru că după o zi cu drame şi un tir care intră pe contrasens şi vine direct spre tine fără să oprească, aici găsesc un moment de linişte.

şi mă mai gândesc uneori că tare nu mi-ar plăcea ca blogurile mele preferate să dispară peste noapte pentru că cele mai multe zâmbete vin de acolo. şi cred că atunci când împărtăşeşti şi altora din bucuria ta şi îi faci să zâmbească sau îţi verşi amarul, iar ei îţi spun mereu o vorbă bună, blogul încetează să mai fie doar al tău. să-mi amintiţi de asta dacă o să-mi treacă vreodată prin cap să îl şterg.

25 February 2010

sinceritate

mai ştiţi dozele alea de iubire care se terminaseră pe la sfârşitul anului trecut? dozele de care voi spuneaţi că se vor reumple? fireşte, aveaţi dreptate. aşa se face că am chef să mă îndrăgostesc frumos, să iubesc din inimă şi totul să fie simplu ca bună ziua. eu am un mare talent de a nu mă implica în nimic ce pare să scârţâie de la bun început. nu ştiu dacă e un sistem care se declanşează în mod automat pentru a mă feri de drame, nu ştiu dacă e neapărat bine, dar cred că dacă nu există acea "aceeaşi lungime de undă" între doi oameni încă de la început, aceasta nu o să apară nici peste un an, nici peste doi, nici peste zece. şi, între noi fie vorba, de ce să ne sacrificăm atâta timp aşteptând? şi cam asta ar fi, asta şi faptul că de o săptămână şi ceva adorm doar după 1 noaptea şi mă trezesc suficient de târziu pentru a rata dimineaţa, că se pare că organismul meu nu e deloc fericit cu ce l-am hrănit o viaţă întreagă şi că decizia de a renunţa la carne a fost una foarte bună (cel puţin aşa mi s-a spus, mai departe vom mai vedea), că nimic din ceea ce mâncăm azi nu mai este sănătos 100% din cauză că nimic nu mai este natural 100%, că e ciudat să vezi cum cineva bifează multe probleme pe care tu le recunoşti doar atunci când eşti întrebat, că e şi mai ciudat să le vezi pe toate la rând şi să ţi se facă o medie, că totuşi nu e deloc ciudat să ţi se spună că nu eşti sănătos tun, că ai problema x şi y şi că deşi pe două planuri eşti tare nemulţumit, măcar cu viaţa socială stai bine. :)

aşa că noapte bună.

midnight song: Feist-Honey Honey

24 February 2010

she's so


I miss this place, although I no longer feel the same about Bucharest.

royksopp-she's so (a perfect midnight song).
good midnight, everyone.

22 February 2010

(500) Days of Summer



E un film care-ţi spune de la început la ce să nu te aştepţi. Aşa că la sfârşit, nu o să te încrunţi pentru că ei doi nu rămân împreună până la adânci bătrâneţi. Şi poate o să ajungi să crezi, ca şi mine, că cel mai bine ar fi să iubim cât putem, apoi să le dăm drumul când ei nu mai simt ca noi sau noi nu mai simţim ca ei.

cănuţă om sucit

deşi mai tot timpul îmi trec prin cap sute de gânduri, anul ăsta parcă m-am întrecut pe mine şi m-am ales, de multe ori, cu nenumărate dureri de cap. dar nimic n-a fost în zadar, căci ştiu exact unde sunt, ce vreau, ce-mi place şi ce nu-mi place. m-am ales şi azi cu o durere de cap, dar numai din cauză că în cameră s-a făcut brusc primăvară şi că nu mi-am dat seama cât de cald era în realitate şi de ce eu nu îmi puteam aduna gândurile pentru a scrie un articol pe care nu aş vrea să-l las pe ultima sută de metri. mi-a lipsit inspiraţia încă de la primele ore, aşa că am decis să ies puţin pe-afară şi să văd dacă e cu adevărat cald, soare şi frumos şi dacă o să fiu lovită nu de un ţurţure, ci de mult aşteptata bună dispoziţie. m-am întors cu o ciocolată şi cu o revistă şi-am avut grijă să beau şi un ceai negru ca să fiu sigură că nu mi se face iarăşi somn când nu e cazul. mi-am ales deja şi recompensa pentru când voi fi terminat articolul. E vorba despre filmul (500) Days of Summer pe care l-am descoperit căutând alte filme cu actriţa din rolul principal. Aşa că cine nu are inspiraţie de dimineaţă, să nu dispere, sunt multe posibilităţi de a face rost de ea până seara. :)
să aveţi o zi frumoasă şi să fiţi senini ca bucata de cer pe care o văd acum de la fereastră.

21 February 2010

can you keep a secret?

nu-mi plac oamenii care au impresia că eu stau degeaba şi nu-mi plac oamenii gălăgioşi, ţâfnoşi sau cei care nici măcar nu încearcă să ajungă la timp atunci când au stabilită o întâlnire, oricât de neînsemnată. nu-mi place nici de mine când nu sunt o persoană puternică sau organizată sau responsabilă. şi nu-mi place de mine când îmi fac prea multe griji pentru nimic sau prea puţine pentru lucruri importante. şi nu-mi place când pierd weekend-ul lenevind, chiar dacă weekend-urile pentru asta au fost inventate in the first place. şi nu-mi place cum nu-mi place de atât de multe lucruri sau oameni sau comportamente sau situaţii. am auzit ieri un lucru care s-a potrivit numai bine: if something is not working, make it work. so now I'm working on making it work. asta implică şi compromisuri (atenţie, nu e vorba de iubire, deci compromisurile sunt permise). am observat că de fiecare dată când am fost fericită pur şi simplu şi nu am mai dat importanţă lucrurilor care mă deranjau, toate s-au aşezat de la sine în cel mai frumos mod. aşa că of, of, of şi iarăşi of, iată-mă tot eu cea veche, încercând să mă împac cu situaţia, cu unii oameni din jur şi cu mine însămi. e tare greu, dar nimic nu se câştigă uşor la urma urmei.

pe vremea marilor războaie

oamenii erau altfel. mai puternici, mai frumoşi, mai iubitori, totul era mai pe vremea aceea. şi cu siguranţă nu lăsau atâta de la ei aşa cum facem noi azi. am aflat ieri de la cineva că până şi un psiholog o să îţi spună să mai laşi de la tine. fac compromisuri, las de la mine în multe situaţii, mai ales atunci când încerc să evit conflictele. şi nu e bine, se adună totul acolo şi încep să macine pe dinăuntru tot ce apucă. de un lucru nu se pot atinge însă: de iubire. pentru că niciodată, în iubire, nu am făcut compromisuri. şi niciodată, în iubire, nu o să las de la mine. pentru că dacă cineva vrea să te vadă altfel decât aşa cum eşti tu în realitate, se va convinge până la urmă că tu nu ai fost niciodată ceea ce şi-a dorit. şi că trebuie să facem întotdeauna diferenţa între sacrificiu şi compromis. când dăruieşti tot ceea ce eşti tu pentru că acel cineva merită. nu când îţi vine să smulgi din tine tot ceea ce te face altceva decât şi-ar dori celălalt.

but again, I'm no expert, ci un biet om naiv.

20 February 2010

things you didn't know about me

1. I'm pretty good at screwing things up because I'm quite a shy person and I talk too much.
2. This day seems to me pretty fucked up.
3. Now you know I do use the f word.
4.These past few months had their ups and downs, mostly downs.
5. It even bothers me that I know what bothers me.
6. I have my own demons to deal with.
7. Sadness seems to overwhelm me lately.
8. Routine is my worst enemy and it's winning.
9. I don't like French, not one bit.
10. I hate that I have to leave the house and pretend to be happy.


I shouldn't write these things here, but it's my way of dealing with them. So if today you've come here searching for a smile, you've come to the wrong blog.

România nu-i decât o durere de cap

şi asta ar fi totuşi puţin spus. de ce e mai bine spre zări mai calde? pentru că la noi nimic nu pare să se îmbunătăţească nici chiar după 20 de ani de la revoluţie. pentru că deşi ar fi trebuit să ne revoltăm şi mai aprig de nenumărate ori după aceea, nimeni nu o să se mai revolte în veci. aşa că ţara asta, prin oamenii ei, se duce de râpă. iar oamenii de valoare, puţinii intelectuali în adevăratul sens al cuvântului, îşi iau tălpăşiţa şi bine fac. posturile de televiziune îi deplâng însă doar pe cei care culeg căpşuni în spania şi îşi lasă acasă copiii care cresc singuri cu bunicii. în viziunea pe care vor să ne-o inducă, acestea sunt adevăratele tragedii. m-ar dezgusta până peste cap să încep să vorbesc despre manipularea la care suntem supuşi de televiziune, am făcut asta deja într-un proiect şi am descris acolo toate efectele negative ale televizorului. revenind la oameni, la ideea de cetăţeni şi de fiinţe umane în acelaşi timp, ne degradăm văzând cu ochii. odată cu clădirile şi străzile. aşa se face că vreau în alte părţi. undeva unde să poţi lua micul dejun la aer, fără să ţi se înfigă un ţurţure de 70 cm în farfurie. undeva unde croissantul nu e de săptămâna trecută, iar cafeaua are gust de cafea. unde nu vine niciun cerşetor la tine din doi în doi metri. undeva unde oamenii înţeleg că nu trebuie să dea bani cerşetorilor. aşa că vreau un an în altă parte. ca să văd dacă o să vreau să mă mai întorc.
pentru că la noi până şi primăvara nu e decât o mare inundaţie.

18 February 2010

n-am inspiraţie azi

mi-e teamă uneori să mă mai uit în jur şi să analizez îndeaproape oamenii. mi-e teamă că dacă le mai ascult poveştile, or să mă pună iar pe gânduri, o să mă întreb de ce unii dintre ei sunt atât de trişti, o să le compar supărările cu propriile mele nebunii, o să pun totul în balanţă şi-o să-mi dea cu minus. dar mai sunt şi oameni fericiţi, fericiţi cu adevărat, care-ţi spun că totul e bine şi frumos şi că sunt zece mii de motive pentru care ar trebui să ne trezim zâmbind. şi când dau de oameni supăraţi, mi se activează nu ştiu ce sistem care mă face să le spun că totul chiar e bine, că cel puţin pentru ei totul o să fie bine. dar numai uneori, nu ştiu nici eu de ce şi cum şi care sunt condiţiile. aş vrea în tot cazul să se activeze acest sistem şi la alţi oameni şi să îmi spună şi mie uneori că o să fie bine şi că totul e minunat. şi momentan, deşi aspir către stări de mare fericire, vremea de afară mă influenţează mai mult decât aş vrea. atunci când e cald şi ţi-e bine şi te încălzesc razele de soare în timp ce totul e verde şi parfumat în jurul tău, cum ai putea să mai fii morocănos şi încruntat? nu mai ai cum, asta zic şi eu.

17 February 2010

pe ploaie

m-am gândit că fiindcă abia din martie e oficial primăvară, nu are rost să mă mai supăr pe cei care se ocupă cu vremea. astăzi am realizat un lucru maaare: am făcut birou dintr-o comodă pe care până acum a domnit în voie bună o adevărată panoplie a feminităţii. acum sunt la rang de cinste cărţi de toate soiurile, de la cărţi de publicitate şi dicţionare de engleză comercială şi tehnică, până la cărţi pentru copii şi romane serioase. şi tare mă bucur că în sfârşit o să am un loc care o să mă inspire să scriu ca un om responsabil şi nu ca un leneş abia trezit din somn care vă comunică ştirile din vârful patului. acum vă scriu deci privind cu mândrie la cărţile din faţa mea. şi deşi zilele trecute am dat sfoară-n ţară că o să fac pricomigdale, abia în seara aceasta o să trec la fapte. şi parcă-mi şi place ploaia asta, acum că sunt la adăpost şi la căldură. şi până mă întorc, v-aş întreba ce credeţi voi despre audiobook-uri. nu am ascultat până acum niciuna şi ştiu din ce ni s-a povestit la master, că în general cărţile cu audiobook nu se vând tocmai bine. aşadar, dacă aveţi de împărtăşit impresii de "călătorie" în acest sens, le aştept cu mare drag şi interes.


later edit: iată şi rezultatul! :)
this is also my cookie jar (occasionally filled with rice :-< ): © Verde Ursuz

15 February 2010

uneori:

uneori e atât de duminică.

14 February 2010

mais c'est genial!

unboyfriendable. that's how I feel. J'en ai vraiment marre.
Ne dis rien. C'est à moi de parler.

străzile, oamenii, privirile, paşii apăsaţi pe trotuarul ud. ud de atâta ploaie şi zăpadă topită, de atâţia oameni care mă privesc drept în faţă, ştiu asta, chiar şi atunci când eu nu mă uit la ei. mă uit dincolo, undeva departe, prin ei, aş vrea să îi pot străpunge cu privirea, să le las urme, o mică zgârietură pe obraz. pe cel drept, pe cel stâng, depinde pe ce parte a trotuarului erai. mă dor gleznele, mâinile, ochii, părul. am mers atât de repede, am vrut atât de repede să plec de acolo şi să ajung nicăieri încât acum mă dor toate, mă dor gleznele, mâinile, ochii, părul. într-o dimineaţă, la 5, când eram fericită, am rupt o crenguţă dintr-un copac, am băgat-o în buzunar şi am uitat-o acolo, am găsit-o câteva zile mai târziu, uscată. o mai păstrez încă. îmi aminteşte de ora 5, de frig, de fericire. je suis folle. şi trăiesc din plin această nebunie, îmi invadează toate simţurile. nu-mi place atunci când doare. când simt prea mult, când îmi amintesc prea mult, când mă gândesc la tine prea mult, când mă gândesc la mine prea mult, când totul e pur şi simplu prea mult.
iubirea e cel mai dureros lucru. oare frumosul se iveşte din sfâşiere şi ţipete?
ţi-am simţit parfumul azi. în aer, nu era nimeni prin preajmă, doar parfumul tău. mi-am urât nasul, mi-am urât memoria, mi-am urât mâinile, m-am urât cumplit.
şi-mi amintesc mereu cât sunt de slabă, cât de uşor ai putea să rupi din mine, cât de puţin am putut să rup din tine. mă priveai adesea fără să mă vezi. mi-ai lăsat o urmă pe obraz. o mică zgârietură pe obrazul drept.
nimic nu ne înalţă mai mult decât iubirea. aş privi peste oameni, nu prin ei. fără să le mai las urme.

Ne dis rien. C'est à moi de parler.

12 February 2010

open minded

imi caut in continuare un job, stand la biblioteca atata vreme mi-am dat seama ca nu m-ar deranja deloc sa stau la un birou. de fapt, nu cred ca mi-am dorit vreodata sa am un job pentru care ar trebui sa fiu nevoita sa alerg de colo-colo. dati-mi un birou si un calculator (cliseu de care unii ar vrea sa scape, stiu) si o sa fiu multumita. desigur, biroul nu va scapa fara amprenta personala, iar calculatorul se va umple de randuri care ar ajunge mai tarziu pe hartie. cam asta mi-e visul, sa scriu si sa fiu platita pentru asta. drumul pare lung pana acolo, mai ales cand iti tot lasi CV-ul peste tot si vezi ca inca 1600 de oameni asteapta acelasi lucru ca si tine. atitudine pozitiva? sigur, o am, uneori o pierd si atunci sunt momente in care am impresia ca nu o sa ma angajez in vecii vecilor, dar cei cu job iti spun ca asta e, acum e criza, trebuie sa mai astepti. oricum ar fi, nu reusesc sa ma bucur de timpul asta pe care nu il merit si cu care nu prea stiu nici ce sa fac. sigur, am decis sa ma intorc la handmade si sa scriu in sfarsit o carte, dar am nevoie de disciplina pentru ca recunosc, tind sa devin foarte lenesa de obicei.

si cam astea mi-ar fi dilemele, ma omoara rutina.

what's your story? :)

09 February 2010

gând

o orchestră este un lucru minunat.

tot azi. poveste cu doi nasturi.

pe el il pierduse un băieţel de la jacheta cu care mergea în fiecare zi la şcoală. nici nu a observat că de câteva zile, bietul nasture abia se mai ţinea de stofa groasă şi că aţele se desfăceau una câte una. în zadar încercase el să îi atragă atenţia legănându-se mai tare atunci când băieţelul se pregătea să îşi pună haina în cuier. şi în zadar se străduise să se desprindă şi să cadă exact atunci când mama băieţelului îi lega acestuia şireturile.
pe ea o pierduse o bătrânică tare simpatică, dar care nu mai vedea bine de aproape doi ani de zile şi care avea mai toate rochiile şi paltoanele cu câte un nasture lipsă. aşa se face că în timpul plimbării de dimineaţă, de pe paltonul din catifea roşie s-a desprins şi a căzut fără zgomot printre firele uscate de iarbă.
şi azi-dimineaţă, i-am zărit de la fereastră, nasturele de la haina băieţelului, se rostogolea plin de voie bună împreună cu nasturele de pe paltonul din catifea roşie.

azi

am chef să mă uit la nişte desene animate precum "Howl's Moving Castle" sau "Lolek şi Bolek" sau "Ţestoasa Franklin". În tot cazul, ceva care să mă facă să mă simt mică-mică de tot. mi-am cumpărat ieri croşet, acum trebuie doar să învăţ cum să fac căciuli cu urechi de urs. şi am de cusut doi nasturi şi de regăsit buna dispoziţie.

oh.


Oldelaf & Mr D. - Le café
Încărcat de NextBuzz. - Explore more music videos.

azi nu-mi găsesc cuvintele


Kings of Convenience - I’d rather dance with you
Încărcat de NextBuzz. - See the latest featured music videos.

08 February 2010

procesul

mie kafka-mi seamana din cand in cand cu boris vian.

05 February 2010

it was good Friday

...ca să citez din clasici.
am exersat desenatul bufniţelor, după cum se poate vedea, dar mai am de lucrat atunci când vine vorba de pisici.




click pentru mărire.
later edit: se lasă trei zile la uscat apparently, după care urmează cuptorul. :-<

de dimineaţă

am pictat bufniţe, lângă fereastră. ea e prima şi va fi în curând de vânzare dacă rezistă experimentului de 30 de minute la cuptor. vor urma şi altele, iar blogul de unde vor putea fi achiziţionate va fi gata în curând.





în casă locuiesc acum trei bufniţe:


azi parcă-i o dimineaţă de primăvară, doar că nu e.

04 February 2010

acum că am timp

am devenit ca un urs leneş care vrea doar să hiberneze. aşa că ieri mai-mai că am ieşit din casă, m-am învârtit puţin pe calea victoriei, dar m-am întors repede, bucuroasă totuşi de gura de aer rece şi oarecum proaspăt. azi o să ies ceva mai mult, chiar dacă my good spirits are not completely back. am văzut multe filme, dar nu pot recomanda niciunul în afară de Ensemble, c'est tout. în rest, se pare că m-am uitat la filme pe care nu le pot recomanda şi pe care o să le uit cu siguranţă. şi m-am săturat până peste cap de ţurţuri, de gheaţa de pe trotuare care pare să nu se mai topească odată. vreau... nici eu nu ştiu ce vreau... cert este că urăsc să am timp liber şi să nu am ce face cu el, să nu am cu cine să ies, să fiu nevoită să stau în casă din cauza unui prea obositor frig, să nu pot să dorm şi să nu pot să citesc din cauză că nu am putut să dorm. azi o să ies din casă şi sper că la întoarcere, o să fiu iarăşi eu.

02 February 2010

how you scare the hell out of me

am început de trei ori să scriu despre tine. dar am şters totul. se pare că nu mai pot să scriu chiar despre orice. poate că o să iau decizia bună fără să văd argumentele scrise în faţa ochilor. şi să-mi amintesc că I'm not that weak. dar mă tem că pe urmă o să mă întreb dacă nu cumva am luat decizia greşită crezând că fac un lucru bun. mumble jumble, here goes a pickle in a jar. iată, food for thought, cum ştim când luăm decizia corectă? sau nu ştim niciodată, iar îndoielile rămân ascunse undeva pentru totdeauna?

ca să fie bine

note to myself: să nu mai scriu când sunt supărată, că pe urmă-mi trece, da-i mai amărăsc şi pe alţii. nu degeaba verde ursuz, dar nu mai vreau.

song:


01 February 2010

make it right

cum să mai crezi că o să fie bine când timpul trece şi nimic nu se schimbă? când te întrebi de ce şi nu primeşti niciun răspuns? când aştepţi şi încerci să nu te mai gândeşti la asta, pentru că nu-i aşa, cu cât te gândeşti mai mult, cu atât nu o să se schimbe nimic. dar aştepţi, eşti optimist, speri, chiar crezi din toată inima că o să fie bine, dar timpul trece şi chiar dacă speranţa moare ultima, important e că moare. cum să mai crezi că o să fie bine când lacrimile ţi se înnoadă în barbă şi acum aproape că plângi de ciudă că ai început să plângi? cum să mai crezi că o să fie bine când n-ai nici cea mai mică idee încotro s-o apuci? când până acum ai fost ghidat de nişte sfori şi acum că ai rămas fără ele, ţi-ai dat seama că tu de fapt nu ştii să mergi? cum să fie bine când ştii că pe lângă toate astea, pe lângă lucrul acela care trebuie doar menţionat pentru a te face să îţi aminteşti de unicul lucru care astăzi te întristează aşa cum nu ţi-ai imaginat vreodată, ai avea nevoie şi de îmbrăţişarea lui, doar aşa, ca un clişeu, dar, Doamne, ce bine ţi-ar prinde o voce mai puţin slabă decât a ta, care să îţi spună, plină de convingere, că o să fie bine.

amintirile unui nas

se făcea că nasul fiecărui om avea o memorie şi memoria aceea, ca o batistă cu iniţiale tricotate, păstra în ea mirosul fiecăruia dintre noi, fiecare sărut, fiecare şuviţă de păr în care îţi îngropai obrajii dimineaţa, fiecare mână care-ţi aluneca uşor pe spate, fiecare broboană de sudoare şi uneori chiar şi fiecare lacrimă. şi nasul ţinea minte şi cum miroseai dimineaţa şi te adulmeca şi-şi întipărea parfumul tău amestecat cu mirosul de ţigară. şi nu ştiu cum făcea, dar ţinea minte şi cum miroşi tu în ploaie şi cum îţi miros buzele după ce bei cafea şi cum miroşi când adormi şi cum miroşi când te trezeşti în braţele ei. şi ştia cum miroşi când vă ţineţi de mână sau când vă certaţi. ştia cum îţi miroase fularul atunci când ninge şi zăpada ţi se aşează pe păr. şi nasul ăsta, plin de atâtea amintiri, putea să-şi amintească fiecare parfum în parte ori de câte ori voia. aşa se face că de atunci, fiecare nas are o memorie a lui pentru că toţi oamenii au vrut la un moment dat să-şi amintească.

decât zăpadă


mai bine ploaie. am zis!

să ne dezlipim, zic!

e ca atunci când ţi se lipeşte limba de un ţurţure. asta dacă nu ai avut ce face şi te-ai gândit să încerci ceva nou. aşa sunt şi unii oameni, fix ca ţurţurii, te lipeşti de ei şi nu mai poţi să te desprinzi, oricât ai încerca şi oricât de tare ai trage tu în direcţia opusă. şi nu ştiu, zău, cum să fac să mă desprind de un astfel de om care mă sperie teribil atunci când temperatura scade sub 0 grade, iar eu ştiu că a sosit din nou vremea oamenilor-ţurţuri.

poveşti de adormit copii mari

lui hain, că tot a vrut să ştie.

ca un vis mi-am petrecut sâmbăta. cu zâmbete şi multe ceşti de ceai. cu un telefon şi o voce blândă la celălalt capăt al firului. o voce care se oprea din când în când şi mă asculta. iar eu zâmbeam, ca un copil, povestindu-i o noapte care trecuse şi care se îndepărta cu fiecare oră. şi povesteam în linişte, cu o bucurie care mă stăpâneşte de câteva zile bune şi care nu-mi mai dă drumul. iar eu, la rândul meu, ţin cu dinţii strâns de această stare de bine. aşa se face că am avut o sâmbătă frumoasă, aşa cum ar trebui să fie toate sâmbetele noastre. pentru că unele zile au un miros al lor şi un altfel de ritm. iar sâmbăta e ziua în care te culcuşeşti (ce cuvânt frumos) în mijlocul patului, aduci bunătăţi lângă tine şi te uiţi la filme până se face seară. şi seara, iei un prieten şi-l plimbi prin nămeţi ferindu-te de ţurţuri şi povestindu-vă reciproc nopţile de vineri.
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare