Eseu despre amortire

"In unele zile iti amorteste o mana, in altele, un picior. Se intampla insa uneori, rar, dar se intampla, sa iti amorteasca sufletul. Si-atunci nu mai poti sa simti, sa scrii, sa gandesti. Doare ceva parca, dar ai amortit atat de tare incat nu te poti concentra suficient de mult incat sa vezi ce este. Sa vezi de ce simti ca ai un gol imens in tine."

Mai beau putina apa si ma asez mai confortabil in scaun. Imi dreg vocea din interior si ma pregatesc sa scriu. In sala, cateva scaune ramase goale. Au venit prea multi, azi au venit prea multi. Nu le vad chipurile, e aproape intuneric in sala, dar imi dau seama ca e aproape plina.

In primul rand, as vrea sa va spun ca nu iubesc pe nimeni. Nu, nu e bine. Or sa creada ca n-am iubit pe nimeni. Dar n-am iubit pe nimeni.

"Dar ai fost iubita!"

Cine a strigat asta? Ah, intunericul asta nesuferit. Imi duc mana la ochi si incerc sa ii raspund asa ca incep sa scriu: "Da, am fost iubita." Mai iau o gura de apa. O gura de aer apoi. Toti oamenii astia care au venit astazi aici sunt prea multi. Ce-or fi cautand? Eu n-as fi venit. Ma gandesc chiar sa plec si sa ii las in intuneric. Dar au venit pentru mine. Sa inventez, da, sa inventez. Nu, nu merge.

Nu iubesc pe nimeni acum. In acelasi timp, iubesc din toata inima. V-ati prins? Niste aiuriti, ca si mine, asta sunt. Imi pare bine ca nu ii vad, la urma urmei.