În unele dimineţi sau zile nu mă recunosc. Mă uit în oglindă şi mă strâmb. Mă întreb cine e acolo şi ce face cu faţa mea. În unele zile sau dimineţi îmi doresc să fiu altcineva. Ultima oară am hotărât să fiu altcineva pentru restul vieţii. A fost o decizie înţeleaptă, nu regret.
Am ajuns la cafenea. Mi-am vopsit părul în dimineaţa aceasta, iar acum îl urăsc. Într-o zi plină de hotărâri bune, am luat una greşită. Şi tot din cauză pentru că altcineva-ul în care am decis să mă transform şi-a dorit să arate altfel. Acum trebuie să îmi aleg să fiu cineva care să nu îşi mai dorească să se schimbe. Personality disorder. Asta înseamnă că va trebui să-mi vopsesc iar părul.
S-a instalat în mine, ca la ea acasă, o lene de care nu mai scap. Lenea de a ieşi din casă (ca prin vis am ajuns aici, prin soare şi abia m-am târât), lenea de a ieşi seara, lenea de a cunoaşte alţi oameni, lenea de a zâmbi, lenea de a face mişcare, lenea de a lua decizii care să-mi facă totuşi bine, lenea de a gândi înainte de a scrie, lenea de a flirta, lenea de a mă ţine de hotărârile pe care le iau în scurtele momente în care nu mi-e lene. De parcă nu era de-ajuns, mi-e lene până şi de toată lenea asta.
Am tradus un paragraf, dacă vă întrebaţi. Cineva m-a întrebat dacă merg în seara aceasta la shorts up. Nu. Mi-e lene. Vă imaginaţi poate că e o lene care stă doar în firea unei pisici. Ei bine, nu. O pisică, oricât de leneşă, dacă ar vedea un şoarece, ar ţâşni imediat şi l-ar prinde. Eu l-aş lăsa să îşi vadă mai departe de ale lui. Mă întorc la tradus. Deşi mi-e lene. Dar cum mi-e lene şi să mai scriu aici, o decizie trebuie luată. Da. Cu greu.
No comments:
Post a Comment