too bad I don't smoke. despre cum uneori ai vrea sa stai singur cuc, intr-un varf de munte, dar cu laptopul in brate.

sa zicem ca mi s-a pus un nod in stomac. asta ti se intampla uneori intr-o zi de lucru. but then you say fuck'em oricat de urat ar suna. stii ca poti sa faci cam ce vrei tu pana la urma.

respira adanc. pacat ca nu fumezi. ti-ar fi prins bine o tigara si sa le sufli fumul in nas. dar e greu cand te-ai obisnuit sa analizezi oameni. cum sa nu-ti pese de niste cuvinte aruncate atat de la neintamplare?

fuck'em. tragi aer in piept, iti oxigenezi creierul cat poti de bine si nu te mai gandesti la asta. pana la urma nu ti-ai batut capul prea mult si stii asta. asa ca acum faci pe copilul rasfatat caruia cineva i-a luat jucaria. poate ai putea sa faci ceva mai mult de acum inainte. ce spui?

spui ca nu prea simti. si mai spui ca asta vine din inima.

fuck'em.

foto: weheartit.com

stii cum?

numar pe degete minutele care ne-au mai ramas. ma joc cu suvitele tale de par lungi si ondulate si-ti spun ca as fi putut avea si eu parul la fel, doar ca numai din punctul asta de vedere nu l-am mostenit pe tata. iti invidiez ochii albastri si-ti spun, sarutandu-i, ca as fi putut avea si eu ochi albastri, ca ai mamei, doar ca l-am mostenit pe tata.
si-ti mai spun, in timp ce imi stapanesc bataile inimii cu palma stanga, ca n-am crezut niciodata ca existi cu adevarat, mi-a fost prea frica.

stii cum uneori vrei o schimbare, dar uiti sa precizezi exact cum ai vrea sa fie? si pe urma schimbarea se produce, insa nu este cea pe care ti-ai dorit-o. stii cum pe urma te intristezi cand iti dai seama ca forta aceea care face ca toate lucrurile sa fie intr-un fel, si nu in altul, nu-ti citeste si-n inima?

si nu sunt eu. nu sunt eu forta care face ca viata mea sa fie asa cum este. sigur, o mai pot ajusta pe ici, pe colo. dar in rest? in rest nu pot sa fac nimic, am mainile legate. un colt de cer s-ar putea prabusi peste mine in orice clipa, iar eu nici n-as sti, nici n-as putea sa-l opresc, nici n-as privi in sus ca sa ma pot feri la timp.
deci nu sunt eu, dar imi spun adesea ca am puterea de a schimba totul.

sau sunt eu si tot ce trebuie sa fac este sa cred si sa stiu ca sunt deja fericita?

stii cum?


foto: weheartit.com

listen to your heart?

Ma uit cu ciuda la prajiturelele pe care le-am cumparat in loc de pranz. Nu-mi plac, n-au fost cea mai sanatoasa alegere, dar ma multumesc sa stiu ca nu sunt nici cele mai daunatoare. In plus, stiu prea bine ca asta mi-este rasplata pentru ritmul lenes din ultimele zile: dupa-amiezi petrecute in oras, pranzuri si cine luate in restaurantul preferat, seri intarziate in cluburi sau in cinematografe.

Incerc sa imi fac o lista cu ceea ce ar trebui sa termin astazi. Imi dau seama ca oriunde ma duc, iau acum cu mine, o parte din ceea ce am devenit. M-am gandit astazi la felul in care ne traim viata, la toate actiunile pe care le facem, uneori manati de instinct, alteori de ratiune si, in alte situatii, condusi de ceea ce ne spune inima.

Stiu si acum ca inainte obisnuiam sa fac aproape numai ceea ce-i trecea prin "minte" acelei parti din mine care ma tine in viata. Poate prea tarziu am invatat ca ratiunea si rabdarea sunt lucruri importante in viata si ca ar trebui ascultate inaintea inimii. Iau astazi decizii mult mai chibzuite, iar cand decid sa nu mai analizez nimic si sa traiesc momentul, stiu ca e o decizie dictata de ratiune (o ratiune ceva mai boema in astfel de cazuri), si nu de sentimentul pe care il ai atunci cand pur si simplu stii ca iti asculti inima.

Am invatat asta datorita sau, mai bine zis, din cauza oamenilor care nu au apreciat niciodata sinceritatea venita din inima, iubirea venita din inima, momentele de prietenie venita din inima si tot asa. Ajungi astfel sa stii ca uneori e bine sa te opresti pentru o clipa inainte de a spune ceva care ar putea transforma orice fel de poveste intr-un sfarsit. Incepi sa stii cand sa nu iti mai deschizi inima in fata oamenilor. De fapt, nici nu-ti mai doresti asta, iar sentimentul acesta vine, din pacate, si din inima.

O inchidere care iti permite sa vezi lucrurile putin altfel. Sa analizezi cu atentie, sa observi si abia apoi sa actionezi. Doar pentru ca lucrurile facute la intamplare, din inima, nu au adus niciodata nimic bun. Nimic din ceea ce am sperat.

In schimb, instinctul n-a dat gres niciodata. Iar uneori, cand stiu ca un anumit lucru se va intampla cu siguranta, mi-as dori sa nu mai existe acest instinct care sa imi confirme atat de des ca am avut dreptate.

Voi cum va conduceti viata?

foto: weheartit.com

why worry? it's just distortion

te privesti in oglinda in fiecare dimineata doar ca sa te asiguri ca ai devenit mai putin din tine. uneori uiti ca trebuie sa ai grija in permanenta sa mai dispari un pic. uneori uiti sa mananci, ca si cum nu ai facut asta niciodata in viata si uiti pur si simplu de existenta actului de a te hrani.

uneori te intalnesti cu oameni pe care nu i-ai mai vazut de foarte mult timp. iti spun ca nu ai de ce sa mai slabesti, dar tu stii mai bine. astepti reactia aceea. vrei sa traiesti senzatia aceea. vrei sa te privesti in oglinda, imagine pe care ti-o doresti, sa-ti vezi cearcanele si parul lung, ondulat, lasat desprins pe umeri. vrei sa fie altcineva acolo.

apoi afli ca exista piedici, ca propriul tau corp s-ar putea sa-ti joace o gluma proasta, sa nu mai vrea sa te lase sa faci ce vrei tu. dar il chinui in continuare in timp ce doar iei fara sa ii oferi liniste si pace. si stii ca mintea ta are acum o idee fixa, ca nici nu te-ai fi gandit la asta acum cativa ani, dar acum ai acceptat sa devii un adept a ceva ce inainte judecai. stii si acum ca nu este firesc, dar iti place si atunci nimic nu mai conteaza.

din sentimente, din legaturile sociale obisnuite, din orice-ar fi fost liantul acela social n-a mai ramas nimic. si stii ca e cel mai bine sa nu mai ai asteptari de la oameni, sa nu-ti mai pese daca cineva se ataseaza de tine sau nu pentru ca tu nu te mai atasezi de nimeni.

sa nu mai conteze decat doua lucruri. sa stii ca poti sa alegi intre doua orase, sa stii ca ai puterea sa faci asta, ca poti pana la urma sa te rupi de tot si sa pleci pentru ca este viata ta si stii ca nu este aici, ca tu esti dincolo, iar dincolo este mult mai departe de aici.

stii exact ce lipseste si stii ca doar imaginea distorsionata din mintea ta, implinirea ei, mai exact, va face sa fii altcineva asa cum ti-ai dorit din momentul in care lucrurile s-au rasucit, iar tu, asa cum erai, n-ai mai fost de-ajuns.

Friday out

as much as I would like to show you the photos of the friends who've been there last night for the fun of blogging, their identity shall remain well hidden. as well as mine :p. we had fun though and made silly faces and photos. so those are actually not be shown not even to our other friends. 

photos: verde ursuz

just got back from

and thought about this: destinatia urmatoare - copenhaga.
and if this article here will not convince you, nothing will.

photos: verde ursuz.


PEOPLE WHO MAKE US HAPPY ARE THE ONES WE LEAST EXPECT

My eyes hurt. My neck hurts. My hands hurt. My heart aches. Sometimes it feels like bursting out. But I quiet it down instantly. You can see that into my eyes if you're paying attention. Otherwise, you cannot tell the burden I carry with me. No one can. Not even the closest people. Who are those close people anyway?

Eyes are closing. So tired. Of places, of faces, but most of it of feeling. Of the feeling of feeling anything, especially love. What's the use of it if it vanishes into its own void? It's all chaos in the world, isn't it? It's all a matter of luck. And luck is pure accident. So one should not hope and one should not try because accidents happen or not.

Eyes are closing. My back hurts. So tired. Of words, of people, of walking. Can you feel it? This emptiness which strucks at night. What happened, I ask. But most of the time, I ask why. Then I stop. There is no answer. It's all a matter of accident, luck, void and chaos. A theory of inexistent love. If you look, if you really stop and look, take a pause from your happy perfect life, you discover anger, and hate, and hunger, and war. But then you smile, your favourite show's on TV. And you forget. Now everything's perfect again.

So tired. Of being honest, and silly... and me. But it's alright, really. I smile, things will be just fine. My favourite show's on TV.

evening already?

• 

First I'll have to make sure I get some sleep once I get home. Then charge my photo camera battery and get out. so it's fun Friday, if I get nice shots, I'll post some tomorrow. or maybe I should try to get some nice photos, I never post stuff from my nights out. :)

sometimes self-analysis can actually help you take good decisions

Dear Heart, 

Fall in love when you're ready.

NOT 

when you're lonely.

foto and text source: weheartit.com

so today, a better day

you all know that this blog is built on ups and downs. so if yesterday I was not having such a merry time, today's a rather fine day which started with a lot of black tea (two ginormous mugs already and there are more to come since last night I had barely slept then hoped that something bad would happen to those mowing the grass at 4 am but then felt sorry about my negative thoughts so I only hoped their machine would break. forever).

and then I've reached a healthy conclusion and I'm well satisfied with it: it always feels good not feeling anything about anyone. to be more exact, it's like a weight is lifted when you no longer ask yourself questions and try to analyze things and actions. so when not in the mood for anything, it's great to know it's nothing there and you're at peace with yourself.

so this is pretty much everything for today, I'll get back to my work now.

we're going to party tonight as well because it's Friday and tomorrow there's gonna be this great vegetarian barbeque and so on but I've noticed it's never a good idea to make specific plans because they might get ruined and I always get angry when that happens.

I write, maybe it will go away

whenever I try to get high up there, I hit the ground.

e întotdeauna uşor să aluneci în cealaltă direcţie. în direcţia în care nu-ţi mai pasă de nimeni şi nimic, în direcţia în care ştii că în realitate nimic nu durează, că totul nu este decât un mare gol pe care te prefaci că-l suporţi. şi pe urmă îi priveşti în ochi pe cei care pretind că sunt fericiţi şi le întorci spatele şi te întorci la un cântec care îţi frânge inima în prea multe bucăţi ca să le mai poţi aduna vreodată.

şi pe urmă ştii că te prefaci chiar şi tu atunci când deschizi ochii şi vezi în oglindă acelaşi chip de care te-ai săturat şi care nici nu se mai oboseşte să-ţi zâmbească. obişnuiam să mă hrănesc cu teamă. plimbările în noapte erau întotdeauna idei bune. cinci dimineaţa şi multă zăpadă. calea victoriei şi pustiu. eram eu? când s-au întâmplat toate astea?

n-ai crede că ajungi să îţi doreşti din nou perioadele de care ai crezut că nu vei mai scăpa vreodată, singurătatea adâncă, bolnăvicioasă, care te măcina, care muşca din tine şi ţie îţi plăcea şi te bucurai de durerea pe care ţi-o provoca şi-ţi lingeai lacrimile de pe buze şi-ţi întindeai rimelul atunci când îţi ştergeai ochii cu palmele care îţi tremurau.

şi-ţi aminteai de cuvinte, de chipuri, de oameni, de minciuni, de adevăruri grăite degeaba, de nepotriviri, de potriviri, de iubiri, de neiubiri şi-ţi dai seama că acum cea mai bună idee ar fi să te îmbraci cu ceva la nimereală şi să pleci din nou pe străzi, într-o singurătate atât de adâncă încât vei crede că nimic nu ţi se poate întâmpla şi că lucrurile nu vor mai reveni vreodată la normal.

şi-ţi mai aduci aminte şi de hotărâri şi de nehotărâri şi iar îţi vine să-ţi iei lumea în cap şi toate te nemulţumesc, iar oamenii-ţi vor spune că e doar o stare trecătoare, o perioadă, o pauză, dar tu ştii că nu e aşa, că aşa eşti tu şi că te cunoşti dureros de bine şi că îţi place omul ăsta ciudat în care te-ai transformat şi-l creşti cu grijă. şi mai ştii că nimeni nu ştie cu adevărat cine eşti, chiar dacă ţi-ai povestit întreaga viaţă în fiecare zi.

things you didn't know

so august in vienna, as I promised

to be continued. :)

hopa-mitica

asa sunt. poate a fost nevoie doar ca bloggerul meu preferat sa se intoarca din vacanta cu un post care sa ma inspire. sa-mi aminteasca sa uit de toate supararile si de toti oamenii care ma intristeaza, sa-mi aduca inca o data aminte de un "mine" de care imi place, nu de "mine"-le pe care l-as lasa acasa dimineata.

sa-mi aminteasca de planuri de plantat avocado si portocali (ultimul portocal plantat a fost mancat pe jumatate de un melc, a supravietuit unei cazaturi de pe marginea ferestrei, dar a murit de sete), de citit cartile minunate care ma asteapta acasa in fiecare seara si pe care nici nu le mai bag in seama, de baut si mai mult ceai (in bucatarie se insira frumos peste 15 sortimente de ceai in cutiute, pachetele, borcanase care mai de care mai mandre de continut), de faptul ca in curand se va face toamna, iar mie toamna-mi da o stare de liniste asa cum pe unii ii bucura primavara.

mi-a amintit ca inainte imi placea sa cunosc oameni noi, ma bucuram sa descopar in fiecare cate un lucru deosebit, dar la un moment dat au aparut brusc oameni noi si morocanosi, ca o banda de ursi tafnosi si ursuzi, iar eu m-am pierdut printre ei si dupa ce i-am abandanat mi-am dat seama ca s-ar putea sa fi pierdut placerea de descoperi oameni frumosi.

mi-a amintit ca n-ar trebui sa ma suspectez singura, ca ar trebui sa stiu ca sunt un om bun, ca e sanatos sa gandesti asa, ca ai voie sa fii sigur de asta si ca e sanatos sa ierti si sa intelegi ca cel mai bine e sa fii inconjurat de oameni impacati cu ei pentru a fi linistita cu adevarat.

mi-a lipit un biletel pe frunte si mi-a zambit spunandu-mi ca am planuri, am lucruri de facut, am de tradus, am de scris o carte, am de pictat pana adorm cu pensula in mana, dar voi fi in stare sa pictez asa cum imi doresc, am de reinvatat portugheza, am de invatat putina japoneza doar de dragul ei, am de schimbat si transformat, am si de tricotat, am un mine de care nu trebuie sa mai uit, dar am alti oameni pe care e cel mai intelept sa ii uit.

uneori nu reusesti sa iti alungi singur tristetea asa ca sunt suficiente cateva cuvinte din partea unui om care, desi s-ar putea sa nu fie cu adevarat fericit, macar imparte cu toti cei din jur un fel de stare de bine.

despre cercuri

azi nici macar nu ploua

si chiar de-ar fi 

ceata sau furtuna

golul nu s-ar umple

cu toata apa de ploaie adunata in canale.

e doar un ceas stricat cu acele intoarse

de un copil rau

care a vrut ca timpul

sa porneasca deodata

in toate directiile.

ceaiul nu ajunge

in dimineata aceasta

de fapt, in nicio dimineata

nu ajunge sa fiu eu

asa ca nu ajung niciodata nicaieri.

e un gol care nu te lasa nici macar sa dormi

moliile nu au stomac

ce fericire!

ele nu simt niciodata golul acela,

dar poate ca moliile nici nu se indragostesc vreodata.

moths have no stomach

and I have no feelings.

hey, come here,
let me whisper in your ear.

astazi intrebarea este "de ce?"

iar unii oameni iti spun sa nu te mai intrebi atata. exact ca in facultate, cand profesoara de literatura engleza se enerva din cand in cand si tipa la noi "stop fidgeting!". dar noi ne foiam, doar eram tineri si nerabdatori. iar acum? sunt la fel, doar ca nerabdarea s-a linistit, a intrat intr-o amorteala suava, iar tineretea e tot acolo, doar ca se joaca de-a batrana inconjurata de pisici in ultima vreme. piticul filozof? e la locul lui.

nu am putut niciodata sa nu gandesc cumva si in viitor. sa traiesti doar in prezent fara sa iti pese de ce va fi maine mi se pare o ignoranta fata de tine si fata de lume. cred ca e un "carpe diem" gresit inteles.

de ce? daca in urma cu cateva ore stiai raspunsul, astazi intrebarea e doar retorica. nici macar atat. e lipsita de sens. e ca si cum te-ai transforma intr-un copil de 4 ani si ai continua sa intrebi acelasi lucru la fiecare raspuns primit. intr-un final, te-ai plictisi de copilul sacaitor, i-ai spune sa stop fidgeting si i-ai da un ultim raspuns: "degeaba".

sunt eu. de ce ma nelinistesc? comparatii, masuratori, analize. un fel de ritm care bubuie in interior degeaba. iti duci mana spre inima si iti spui ca e liniste. iti numeri pasii, iti arunci gandurile in ceasca de ceai. sunt eu.

ma intorc la scris, sunt un copil tare cuminte astazi. cu meticulozitate imi voi termina ziua. mai ramane de scris un editorial, mai ramane de scris un articol, mai ramane de facut un cuprins. e liniste, iar durerea de cap data de aerul conditionat devine placuta. e suportabila. o indur cu placere. stiti cum te bucuri de un ceai cald intr-o seara friguroasa de iarna? asa ma bucur eu acum de durerea mea de cap.

in the photo: the one who's been writing here de prin 2007.

faci un pas

că oamenii se schimbă foarte uşor nu mai este de mult un dubiu. nu ştiu însă cât de mult se pot schimba în interior. cred că destul de mult, nu?

faci un pas şi nu-l mai regreţi. dar acum un an te-ai fi prăpădit cu firea. erai hamlet, acum eşti un fel de don quijote. chiar asta scriam într-un carnet cu multe luni în urmă: mi-aş fi dorit să fiu don quijote, dar m-am trezit interpretându-l pe hamlet.

lucrurile se schimbă, nu după cum bate vântul, ci după direcţia în care vrei tu să mergi. uneori s-ar putea să greşeşti drumul, dar nu e niciodată greu să alegi o altă stradă. faci un pas şi ştii că ai mers mai departe.

e ciudat cum te văd cei din afară. că nu te văd cum eşti. pentru că poate nici nu eşti aşa cum îţi imaginezi tu. când începi însă cu adevărat să îţi arăţi chipul, vei fi surprins să observi că eşti o surpriză chiar şi pentru cei care te cunosc de ani de zile şi despre care credeai că te cunosc cu adevărat.

dar e plăcut. "ei, uite că nu sunt cum credeai!".

iar acum câteva ore de somn. mi-e deja dor de un nou concediu.

poze mâine. să povestim în cuvinte. despre viena.

m-am întors azi-noapte. acum fac planuri pentru noiembrie. încercăm să ne adunăm cât mai mulţi. întotdeauna e greu să aduni oameni la un loc, dar o să plec şi singură. mi-a fost dor de viena. mi-a fost dor de oamenii de acolo, de privirile senine, de acea linişte şi gălăgie în acelaşi timp. de străduţele mici, de mariahilferstrasse, de burgasse, de windmuhl, chiar şi de stephansplatz, deşi ringul e un loc mult prea plin de turişti. de sentimentul că locurile acelea mi-au devenit deja cunoscute, de senzaţia plăcută că ai mai trecut pe acolo de multe ori, că îţi aminteşti chiar şi de oamenii din locurile respective. acasă e acolo unde vrei să te întorci mereu.

viena înseamnă să treci din nou pe la magazinul de viniluri, să-ţi mai iei câteva discuri, să primeşti pe gratis pink floyd cu the wall, să găseşti din nou viniluri cu depeche, să întâlneşti oameni zâmbitori şi amabili la tot pasul, să nu înţelegi o boabă în germană, dar să te bucuri că ai prins câteva fraze, să fii liniştit tot timpul şi să nu ţi se facă dor de nimic şi de nimeni.

înseamnă linişte după 8 seara, înseamnă ferestre prin care se văd luminate biblioteci mari şi tăcute, înseamnă străzi pe care rareori trece câte o maşină, înseamnă locuri în care eşti liniştit pentru că în jurul tău e linişte chiar dacă trec pe lângă tine mulţi oameni, pentru că în jurul tău totul e frumos, pentru că observi diferenţa uriaşă dintre două ţări aflate la o distanţă atât de mică.

nu pot să povestesc ce simt cu adevărat, pentru unii viena nu înseamnă decât un loc în care poţi să vinzi un trandafir cu un euro, dar în care nimeni nu dă bani cerşetorilor. pentru alţii viena înseamnă muncă cinstită şi salarii mari. pentru alţii nu înseamnă nimic din simplul motiv că acasă e altundeva. poate chiar acolo unde s-au născut sau orice altă ţară în care au simţit că se potrivesc.

n-am cum să închei, voi termina mâine cu nişte poze. :)

seara bună!

schimbam putin peisajul

see you in a week.

photo: weheartit (plus edited).

Fimul Breathless (1960). Jean Seberg.

Va spuneam ca am de gand sa vad Breathless. L-am vazut de dragul lui Jean Seberg. Va mintiti de ea?

Now picture this:

Pe cat de minunata este Jean Seberg, pe atat de "n-as mai vrea sa vad niciodata un film cu tine" este Jean-Paul Belmondo. Povestea in sine e slabuta, el se comporta ca un cretin lipsit de farmec, fura masini, impusca un politist din cauza asta, fura iar masini ca sa aiba cu ce sa o plimbe prin Paris pe Patricia (Jean Seberg), din nou nu e nimic fermecator sau romantic in asta, replicile sunt faine doar cand le spune ea, iar sfarsitul ni-l infatiseaza pe Michel (Jean-Paul) care alearga prosteste si stramb cu un glonte in spate. Unic, nu?
Asa ca o sa am grija sa mai caut filme cu ea neaparat fara el in peisaj.

serios vorbind

eu ce fac? pe bune, acuma, ce fac? uneori imi zic ca asta e, gata, asta a fost tot. nu pot sa privesc peste 30 de ani. ma razvratesc de o mie de ori intr-o singura zi. apoi ma calmez. imi pipai mainile sa vad daca mai exist, daca mai sunt inca aici, langa mine. ma privesc in oglinda si-mi vad gandirea: ti s-au alterat principiile astea, ti s-a zgariat inima aici un pic, ti s-au instalat niste dureri de cap, ti s-au obisnuit ochii sa priveasca numai in jos.

esti aici, uite. ai jobul acesta, TU poti sa faci asta desi nu credeai. mereu ai crezut ca nu poti sa sari niciun hop. dar te-ai adaptat mai usor decat credeai, ai infruntat lucruri mai putin grave decat alti oameni. ("asta pentru ca m-am ferit de ele!" si-ncepi sa razi, dar o umbra de tristete iti apare pe chip). esti aici, ai jobul asta, te descurci, e bine ca vrei mai mult. doar ca uneori iti vine sa fugi si sa plangi o mie de ani si pe urma stii ca nu ai dreptul pentru ca in acelasi timp alte cateva milioane de oameni ar dori sa fuga si sa planga o mie de ani. asa ca iti imbratisezi tristetea si o alinti, ii spui ca va fi bine.

uneori imi vine sa fug departe si sa plang o mie de ani. dar stiu ca nu am dreptul, in acelasi timp alte cateva milioane de oameni si-ar dori sa fuga si sa planga o mie de ani. sunt aici, imi spun, si ma imaginez mereu in alta parte. mi-am educat mintea sa creada lucruri pe care inainte nici nu le gandea. si e bine, asa incepe schimbarea. nebunia. nu vreau sa cred ca si lucrul pe care il gandesc acum si pe care l-am scris de nenumarate ori, ar putea fi adevarat. azi nu vreau sa-l mai scriu, mi-e suficient ca ma tem de el. nu vreau sa iau lucrurile incet, ma grabesc sa traiesc, mi se pare ca am de recuperat ani, nu pot sa privesc inainte, peste 40 de ani.

când unele cuvinte cântăresc mai mult decât ar trebui

te dai câţiva paşi înapoi şi parcă nu-ţi vine să crezi. încerci să analizezi situaţia, pentru că asta faci, analizezi şi analizezi, aşa faci de mic copil, îţi analizai şi înainte gândurile şi analizai şi înainte oamenii. să aibă un străin dreptate? nu, nu crezi.cauţi răspunsul imediat în altă parte. dar unde? cineva trebuie să îţi confirme că tu nu ai nicio vină, că asta nu e un motiv, că nu e pur şi simplu aşa. dar ţi s-a strâns puţin inima. şi te vor condamna iar oamenii pentru că scrii aici totul, dar ţie nu ţi-a păsat, nu ai nimic de pierdut, aşa ţi-ai zis întotdeauna. ai pierdut oameni uneori, dar ţi-ai confirmat că nici măcar n-au încercat să te cunoască. ai învăţat însă până acum să le dai drumul, să nu regreţi atunci când cineva nu te vede aşa cum eşti. dar aşa să fie?

dar pe cine să întreb acum? e târziu.

update: în timp ce încercam să-ţi trimit ţie un mesaj şi să te întreb, mi-am dat seama că nu e nevoie. ştiu răspunsul.

when do you get the wrong picture? or do we ever get the right one?

imi imaginez ca locuiesc in casa aceea mare, cu podea din lemn masiv, inchisa la culoare, deschisa la culoare, ca-ti urmaresc pasii desculti, ca-ti vad talpile asa cum stau intinsa pe salteaua aruncata direct pe jos, cu urmuz langa mine. garsoniera nu mai e, ne-am mutat de aproape cateva luni si-mi imaginez ca bucataria este suficient de mica pentru casa, dar suficient de incapatoare pentru amandoi. te plimbi pana la fereastra, iti stingi tigara si ma privesti fix:
-si acum?
"acum ce mai facem?" ma intrebi. acum ca am ajuns aici unde totul miroase a fericire, unde totul pare bunastare si stare de bine. acum nu cumva o sa vrem sa fim nefericiti?
-acum ne prefacem ca suferim, ca iubire fara durere nu se poate, ca nu exista fericire fara drame.
incepi sa razi. stii ca asta dispretuiesc cel mai mult si stii ca am crezut intotdeauna ca nu e adevarat. ca daca fericirea ar fi conditionata de durere, atunci si durerea ar trebui sa fie conditionata de fericire, iar in viata nu se intampla asa niciodata.
-dar cei care iubesc si sufera?
-ei sunt cei care isi pun la status "it's complicated". am citit pe blogul Maurei ca acestor oameni iti vine sa le strigi "well, decomplicate yourself". cam asta mi-e unul dintre principii, intotdeauna e bine sa ai mai multe.

radem amandoi si ne imaginam ca e deja toamna. numaram ore si ne prefacem ca locuim la 856 km distanta de bucuresti.

dau raportul

am crezut ca ma duc acasa, descarc ilegal breathless, verific e-mailurile, vad ca n-a mai comentat nimeni pe verde ursuz, ma "cert" cu cineva pe facebook, imi dau seama cat de slab stam la capitolul comunicare in general si cat de ingrozitor la comunicarea online, dansez o ora pe dubstep, acum un an nici sa aud de asa ceva, dar oamenii se schimba, meditez putin, imi dau seama ca de anul trecut chiar m-am schimbat mult, va plictisesc iar, se face miezul noptii si-un pic si stiu ca la 7.30 o sa ma trezesc ca sa opresc alarma si sa adorm din nou pana la 8.15 cand o sa sune a doua alarma, ca abia la 8.30 o sa am suficient de mult entuziasm ca sa ma arunc sub dus (a te arunca sub dus e calc lingvistic ca si a face sens? n-am timp sa analizez), in dimineata aceasta imi reuseste o combinatie de haine care ma multumeste, hranesc iepurele, verific daca am luat telefonul, daca am aceleasi bonuri fiscale si post-it-uri imprastiate prin geanta, mananc jumatate de grapefruit, beau nelipsita ceasca de ceai verde, plec, mestec hubba bubba, asta dupa ce am zis ca nu mai mestec guma niciodata, dar asta se intampla saptamana trecuta, la angst ieri a fost seara cuplurilor, cuplurile de toate varstele s-au dus sa isi faca aprovizionarea, ieri a fost luni, se intelege, cred ca eu ar fi trebuit sa merg azi la angst, doar azi e marti, ziua celor singuri care isi fac cumparaturile la angst pentru ca nu e niciun mega image prin apropiere, o prietena e acum in drum spre praga, un alt prieten impacheteaza pentru forever British land, eu mestec in continuare hubba bubba, ne facem planuri sa ne intoarcem in viena inainte de craciun, dar pentru asta mai intrebam in dreapta si-n stanga cine vrea sa mai vina, o prietena scumpa se intoarce din germania peste doua saptamani, apoi pentru cateva luni asa ca toamna are un element imbucurator, pe langa luna noiembrie, in mod normal nu mestec hubba bubba, dar are in ea ceva din sminteala copilariei cand mestecai guma zi si noapte si ti se parea la fel de firesc ca si a respira, azi ar trebui sa-mi interzic sa mai intru pe twitter, facebook, last fm, the other blog and the other blog and her blog and his blog, pe messenger, pe mail, pe flickr, pe weheartit, si sa citesc 2 ore si sa vad filmul.

jean seberg

embrace loneliness if it comes to you. but is that really such a good idea?

cati oameni sunt singuri in acest moment? si cati dintre ei sunt intr-o relatie? s-au facut sondaje? studii? harti? in S.U.A. s-au facut. diferentele sunt uneori de pana la 90.000 de oameni. mai exact, intr-un stat pot fi cu pana la 90.000 mai multe femei decat barbati. daca 10.000 se muta in alt stat unde sunt cu 70.000 mai multi barbati, poate isi gasesc pe cineva cu care sa isi imparta... abonamentul la sala de gimnastica? you name it. dar cum ramane cu celelalte 80.000 de femei? sau cu cei 60.000 de barbati?

suntem cu totii pe harta intalnirilor si a relatiilor si a despartirilor. stim insa vreodata cu adevarat unde ne aflam? sau migram de la o zona la alta? si cati alti oameni sunt in acelasi timp singuri sau intr-o relatie? sigur, lucrurile sunt foarte diferite in statele unite asa ca aici o astfel de harta nu ar arata asa de spectaculos precum cea mai sus mentionata.

n-ati simtit niciodata ca s-ar putea sa fiti genul singuratic? chiar si atunci cand impartiti ceea ce unii oameni ar numi o relatie? si ca ati vrut imediat sa grasp for some air? in ultima vreme, totul a devenit mult mai clar. un fel de laisser faire, laisser aimer adus la zi si actualizat intr-un mod care m-a facut sa imi dau seama ca poate imi place prea mult sa ma bucur de una singura de timpul meu. el devine astfel doar un element secundar caruia ii oferi, atunci cand exista, o parte din viata ta de singuratic. si totul se rezuma la o distractie incadrata bine in niste limite temporale. "pana aici, acum e timpul sa ma bucur de 3 ore de filme, o carte, o sesiune prelungita de cumparaturi, o plimbare de una singura la o inghetata la verona, o plimbare de una singura oriunde".

ma intreb astfel daca in mod inconstient singuratatea poate deveni un stil de viata sau daca ea face deja parte din personalitatea ta si atunci ori nu mai ai scapare, ori iti amintesti ca orice astfel de trasatura poate fi modelata asa ca ar trebui sa corectezi acest aspect al felului tau de a fi?

long sentence, I know. impresii, pareri?

bucureşti nord

ce scriitor eşti tu, fără un pix, fără un carnet? ai găsit un ghemotoc de hârtie, l-ai despăturit şi ai răsuflat uşurată. pe una din părţi nu era scris nimic. te-ai aplecat, cu cartea pe genunchi, îl citeşti pe llosa, şi ai început să zgârii, printr-un scris indescifrabil, despre cum nu te poţi numi un scriitor dacă nu ai nici măcar un carnet, iar foaia asta pe care scrii acum e plină de fardurile răsturnate în geantă, de pudră şi picături de parfum aşa că din loc în loc nu mai poţi să scrii, doar scrijeleşti urme invizibile pe grăsimea parfumată a hârtiei. patruzeci de minute până la bucureşti. ai avut un noroc chior, ai luat cel mai vechi tren din gară, acum eşti lac de sudoare, iar capul îţi vuieşte odată cu vuietul trenului. ferestrele nu se deschid, doar pe hol sunt câteva, la trei-patru metri mai încolo, prin care pătrunde aerul oricum încins. ai terminat de citit "ultima zi a unui condamnat la moarte" şi-ţi dai seama că mai sunt cărţi esenţiale pe care tu încă nu le-ai citit şi vrei să te numeşti scriitor. dar da, îţi zâmbeşti în oglinda murdară din compartiment, eşti scriitor. poate aşa vei începe să te comporţi ca atare.

pentru ca si voi imi amintiti atunci cand uit

Orice rau poate fi indreptat cu un bine

Nimeni nu e perfect, nimeni nu e indeajuns de bun, dar indeajuns de multi oameni sunt suficient de rai.
Sigur ca depinde de noi sa ne facem viata mai frumoasa. Incepem cu mancarea. Nu mai mancam lucruri care ne fac rau. Gandim pozitiv. Incercam sa ne dam seama de lucrurile frumoase din jurul nostru. Cred ca ceea ce ne imbolnaveste este felul de a gandi. Suntem macinati adesea de ganduri care nu ar trebui sa ne preocupe atat de mult, de ganduri care ne fac sa fim ceea ce nu vrem tocmai pentru ca le acordam atat de multa importanta.

Sa va spun cum face verde ursuz: se gandeste ca in ultima vreme, dintr-un om caruia ii face placere sa cunoasca oameni noi, a devenit un om lenes, care nu mai indrazneste sa priveasca in ochii celorlalti si care prefera sa treaca pe langa cineva in graba si privind in jos. Si pe masura ce ma gandesc ca ma feresc in felul acesta de oameni, ajung sa ii evit si mai mult. Apoi imi dau seama ca in unele seri sunt prea obosita ca sa ma mai intalnesc cu cineva. Abia ingan cateva cuvinte si incerc sa imi odihnesc ochii si mintea. Somn mult, imi spun, dar nu adorm niciodata mai devreme de 1 si nu ma trezesc niciodata mai tarziu de 7. Asa-mi sunt toate noptile si nu stiu cand sa ma mai scutur de lipsa de entuziasm atunci cand e vorba de oameni noi.

Asa ca tine de noi, de cine altcineva sa tina? Imi pun uneori bazele intr-un el puternic, dar pana acum am gasit doar cate un el care nu a stralucit niciodata prin pofta de viata pe care o caut uneori in altcineva.

Asa ca tine de noi, fireste. Asa cum suntem, toti suntem frumosi. Cu nebuniile noastre, cu tristetile care ne napadesc uneori ca un fir de iedera pe care il ingrijim cu mare drag, dintr-o placere nesanatoasa. Dar noi suntem noi. Cu lucrurile care ne plac, uneori ciudate, uneori infantile, uneori pe neintelesul altora. Sa gasim pe cineva care sa ne iubeasca pentru noi asa cum suntem, nu pentru noi in ciuda a ceea ce suntem.

Sa ne indeplinim toate dorintele incepand de azi. Ce ne opreste? Suntem suficient de puternici, dar stapaniti de teama. Sa ne intindem bratele, sa respiram adanc si sa privim intotdeauna drept inainte. De azi, ne indeplinim dorintele. Lucrurile pe care le-am amanat de teama, de lene, din cine stie ce alte motive. Sa fim noi, mereu mai buni si mai iubitori. Iar lumea o sa inceapa sa fie si ea, cu adevarat, mai buna si mai iubitoare.

in loc de cuvinte

azi vreau sa impart cu voi un site: theselby.com.

I'm (in) a mess

am rămas fără ceai verde, m-am dus să cumpăr, îl beau în fiecare zi, ştiţi cum nu-i suportam gustul (?!), am mers să văd Inception, mi s-a făcut rău, dar filmul e bun, am ajuns acasă, am înghiţit, pe nemestecate, seminţe de in, am băut ceaiul, acum mi-e bine, mulţumesc.

ascult cat stevens ca să fiu sigură că mă întristez de-a binelea până la culcare. încep un tablou pe care îl tot amân de teamă că s-ar putea să stric planşa degeaba. să nu pictezi niciodată atunci când nu simţi asta din inimă. să nu scrii niciodată atunci când nu simţi asta din inimă.

ce să fac? spune-mi tu ce să fac. oricine. despre ce să mai scriu şi cum să îmi revin din ceea ce acum se numeşte renunţare.

foto: weheartit.com

home is where you're loved and free

nu reusesc sa ma trezesc zambind in fiecare dimineata. cereale mancate pe fuga, haine alese la intamplare, parul nepieptanat si strans in graba intr-un coc, cele mai comode sandale si o carte pe care uitam mereu sa o inapoiez unei prietene. am ajuns in douazeci de minute la serviciu, am mers repede, am privit in jos, n-am vrut sa privesc in ochii altora, sa ma lovesc acolo de alte ganduri.

incerc sa ma adun, sa-mi fac ordine in minte, sa-mi dau seama unde, cum si de ce gresesc. de ce nu schimb ceea ce stiu ca trebuie schimbat si unde s-a dus farama aceea de vointa care ma ghida acum cateva zile. in schimb, cu cat ma gandesc mai mult, cu atat gasesc mai putine raspunsuri.

o sa plec din nou in viena peste doua saptamani. nu, peste o saptamana si jumatate. primul concediu oficial. nu mi-a lipsit vacanta de trei luni pe care o aveam in fiecare vara. nu mi-a lipsit vara petrecuta acasa. nu-mi lipseste nimic, ai spune. dar viena incepe sa semene din ce in ce mai mult a acasa. un acasa de care stai despartit luni intregi de zile, unde incerci sa ajungi cat mai des, locul in care esti tu, asa cum ti-ai dorit dintotdeauna sa fii.

in aprilie, la doar o zi dupa ce ma intorceam din viena, imi faceam planuri sa plec din nou. acum, inainte sa plec, imi fac planuri sa revin in decembrie. vreau sa fiu departe de lucrurile pe care nu ma pot abtine sa nu le judec atunci cand imi sunt aruncate in fata ca fiind adevarate, iar ele nu sunt nimic decat ipocrizii cu care ne hranim intr-o societate care ne-a crescut de mici cu iluzii.

vreau acasa. acasa cu ferestre mari, cu un fotoliu mare intr-un colt, suficient de mare incat sa ne cuibarim amandoi, o biblioteca in care sa ne unim cartile, un birou la care sa te pot privi lucrand in unele dimineti de sambata, un pat care sa aminteasca intotdeauna de sentimentul de iubire, liniste si... acasa.

foto: verde ursuz.

 

Petitie Street Delivery in fiecare vineri, sambata si duminica.

Cum ar fi ca strada Arthur Verona sa fie inchisa masinilor la fiecare sfarsit de saptamana? Iar Street Delivery sa isi aiba astfel un loc binemeritat si sa ofere Bucurestiului evenimente care inca ii lipsesc? Semnati aici petitia online. Eu am semnat-o deja.

Pentru un Bucuresti al nostru. Preluati postarea daca doriti sa sprijiniti o actiune care merita toata aprecierea.

I have a headache

ultima discuţie despre budism a fost cu un străin care mi-a spus că atunci când alegi altă religie, acţionezi împotriva societăţii. mi-a mai spus că religia ţine de mentalitatea unui popor şi că trebuie să o urmezi pentru că te-ai născut în cadrul poporului respectiv. altfel devii un "misfit".
i-am spus că aşa au gândit şi germanii conduşi de Hitler. de ce să gândească singuri?
a spus "point taken" şi s-a lămurit.
i-am explicat de ce am ales eu aceste principii. am asistat la multe certuri în viaţă. cred că, din păcate, mentalitatea multora dintre noi este asemănătoare celei din epoca primitivă. educaţia nu prea există. ne certăm cu străini, cu prieteni, cu membrii familiei.
îmi place să cred că evit pe cât posibil orice început de ceartă. nu mă cert cu nimeni şi prin urmare nu vreau ca nimeni să se certe cu mine. nu pot să ţip la altcineva, e împotriva firii şi cred că ar trebui să fie aşa pentru noi toţi. sunt însă oameni pe care nu îi poţi evita întotdeauna şi scot ce e mai rău în tine. te fac să ţipi şi tu. sau să ţii în tine cuvinte grele pe care nu ştii cum să le spui. oricum ar fi, nu e bine şi nu e sănătos.
compasiunea face parte din esenţa umană. în societatea noastră e mai greu de înţeles şi de... exersat. mai greu pentru că mulţi oameni vor profita de tine sau nu te vor crede suficient de puternic. nu înţeleg de ce ajung unii oameni să se certe din motive aparent nesemnificative. suntem uneori goliţi de orice urmă de raţiune.
I have a headache. şi nu cred că o să-mi treacă doar cu un ceai. poate mă va linişti doar gândul că până acum am reuşit să cresc astfel, să mă transform într-un om căruia nu-i plac jignirile şi căruia îi este foarte uşor să renunţe la un om atunci când este jignit. şi-mi place asta la mine. şi-mi place că există pe toate planurile, îmi place că există în relaţia cu prietenii cu care nu mă cert şi care nu se supără şi care nu ţipă. îmi place că există trăsătura asta şi în iubire. nu mă cert. despărţirile au fost întotdeauna tăcute şi fără jigniri. şi e plăcut să ştii că n-ai lăsat în urmă cuvinte grele pe care le-ai fi regretat poate mai târziu. şi trăsătura asta o să existe şi în familia pe care o voi întemeia într-o bună zi. o să fie linişte şi pace. pentru că eu sunt un om liniştit.

it's a good thing tears never show in the pouring rain

I almost never listen to the lyrics. but sometimes, just sometimes, I find a song which suits me best. and then I sigh. darn it, I say, they spilt the beans.
It's all about love, isn't it?
Vincent de Paul wrote about it, Mother Theresa did, Oscar Wilde as well, Shakespeare, oh boy, he wrote the most. But was there any of them right about love? Or could they have been terribly wrong? How do we know if we're right when everything else feels awfully wrong? And how do we protect ourselves against the "I wish I stayed"?