28 September 2011

ştiu, vine ca nuca-n perete după postarea anterioară.

asta ca să ne reamintim că mai trăiesc şi-n offline. am organizat eventul de mai sus împreună cu un om minunat care a înseninat multe zile de când s-a mutat în Bucureşti. link în ziua în care o să-şi facă blog. aşa că cine e prin Bucureşti pe 1 octombrie e aşteptat în Home Mătăsari. Pagina de Facebook e aici.

27 September 2011

sunt lucruri mai rele pe lume, doamne

apară-mă de ele chiar dacă nu crezi că merit. sunt lucruri mai rele pe lume. e o boală şi asta. muzica s-a oprit după ce a săpat adânc până dincolo de coaste. şi n-a mai auzit nimic, doamne, acolo nu mai bătea nimic. doar rău, vedea răul. singurătatea ca o fărădelege pentru care te pedepseşti tot singur. ţi-e otravă şi alin în aceeaşi secundă în care simţi că nu mai ai nimic şi că ai putea să o iei de la capăt oricând. ne-am îndepărtat, doamne, de răul scris în două cifre, o mână mai puternică m-a dus spre răul mai mare. apără şi păzeşte şi să nu crezi că asta e o blasfemie. e doar frică. e ceea ce ne întoarce la tine de nenumărate ori, e ceea ce ne face slabi. ajută. drumul ăsta singur e trasat în cercuri şi mă duce tot acolo. fă-l drept. rupe aceste tipare pe care omul slab le urmează cu inima strânsă pentru că le vede, pentru că îşi ţine ochii larg deschişi din cauza durerii. toarnă încredere în inimă, prin puterea ta. şi nu da omului ce crezi că poate duce.

sunt lucruri mai rele pe lume. şi iartă.

23 September 2011

nu mai ştiu ce etichetă aveai




©verde ursuz


ioana-mi spune peste masă că e iubire. o cred. ne bem laptele cu cacao în atelier când nu ne bem vodka dincolo. e bine. e bine să uiţi şi să poţi trăi cu deciziile pe care le iei. e bine să te poţi privi dimineaţa-n oglindă şi să n-ai ce să-ţi ierţi pentru că nu ţi-ai greşit cu nimic. e bine să strănuţi. e bine să mai pierzi săptămânal câte două nopţi ca să simţi că trăieşti. e bine să nu uiţi şi e bine să nu-l uiţi. e bine să crezi în ceva. ar fi bine să pot crede în dumnezeu. e bine să crezi că o să treci peste. că o să-ţi fie mai bine pentru că o să-ţi fie. şi e bine să ştii că nu eşti singur pe lume. e bine să ştii că unii oameni nu te vor iubi niciodată. şi e bine să ştii că sunt şase miliarde de oameni. e bine să nu disperi. e bine să te gândeşti din inimă la alţii. e bine să laşi muzica şi vinul să te îmbete. e bine să ai 50 de kilograme. e bine să lucrezi de un an şi jumătate în acelaşi loc de muncă. e bine să mănânci dimineaţa. e bine să locuieşti la etajul şapte. e bine să te bucuri singur de o tonă de zăpadă, de prima zăpadă. e bine să trăieşti, să te cunoşti, să te iubeşti. e bine să vrei să mergi mereu mai departe. să fii mai bun decât ai fost ieri. e bine să ştii că limitele sunt fictive. e bine să iubeşti necondiţionat. e bine să ai un câine. e bine să ai un tatuaj. e bine să fii pretutindeni. e bine să stai în preajma oamenilor care nu vor să te schimbe. e bine să ştii că nu sunt mulţi. e bine să zâmbeşti şi să nu-ţi fie frică să mergi cu liftul. e bine să iei liftul până la şapte. e bine să ai un balcon pe care să ieşi seara. e bine să dormi şi e bine să nu dormi. e bine să îţi notezi ce ai de gând să faci. e bine să ştii că poţi mai mult. e bine să citeşti. e bine să vrei să înveţi în fiecare zi. e 00:02.

22 September 2011

plan nou, drum vechi


Breakbot - Baby I'm Yours (feat. Irfane) - HD from Ed Banger Records on Vimeo.



iubire etc.

00:17/ mi s-au subţiat nopţile

şi dimineţile, trăite pe fugă. am răscolit trecutul, am răscolit în iarna trecută ca-ntr-o cenuşă, dar n-am găsit nimic. n-am înţeles de unde reuşeam atunci să-mi adun forţele şi să mă apropii de ceea ce astăzi aproape că uit. poate că mereu suntem mai puternici decât credem. poate că abia acum sunt slabă cu adevărat. atât mi-am dorit. să ajung aici, unde e cald, unde sunt în siguranţă, unde sunt acasă. unde timpul nu ajunge, dar măcar nu-mi mai apasă umerii. unde ceaiurile curg în neştire, unde nu e mereu linişte, dar pe unde mai găsesc, în unele colţuri, pe unele rafturi, amintiri.

18 September 2011

pills and bits and smiles and did I ever

fericirea se găseşte în lucrurile mărunte. am negat-o. am fugit de ea şi-am întors capul ori de câte ori am crezut că poate fi în ceva sau la cineva. uitasem că, mai presus de toate, fericirea e în mine. şi lucrurile astea mărunte, minciunile şi falsetele de zi cu zi, pastilele iluzorii pe care le primim din toate direcţiile, selectate cum trebuie, au doar rolul secundar, indispensabil însă, de a ne aminti că putem fi fericiţi în orice moment, că dacă ne-am putea autoeduca să privim viaţa cu alţi ochi, am trăi mai intens şi mai corect faţă de noi înşine. nu ştiu cum arată un om fericit. poate mama mea care, dacă ar trebui să arate către cea mai mare ei realizare, ar trebui să indice o mie de direcţii. pentru că ea a ales să vadă viaţa plină de împliniri şi a ales să facă totul posibil. în rest, văd din ce în ce mai puţini oameni care uită de cât de uşor ne poate fi, la urma urmei, să fim fericiţi. cum de ni se pare că e atât de greu să ne regăsim echilibrul şi nu vedem ce uşor e să fărâmăm totul? ăsta e din nou un drum care urcă şi-l urmăm împreună.

16 September 2011

nu e greu, în definitiv

încerc să descriu tot. să schimb tot. să mă schimb în întregime. de la culoarea părului şi până la culoarea ochilor. de la cafeaua pe care o beau dimineaţa să revin la ceaiul verde, de la camera asta din care scriu acum în semi-întuneric sau semi-lumină la casa-casă, de la scaunul din redacţie care-mi dă dureri de spate la un moment în care o să-mi beau ceaiul pe balconul care dă spre cea mai aglomerată intersecţie din lume. încerc să strâng toate aprecierile şi să nu le mai las să-mi scape printre degete. să le cred. îmi ciupesc mâna dreaptă ca să verific dacă mai simt durerea fizică.

îmi spun că ar fi mers o ţigară, dar eu nu fumez. e un joc de-al meu, printr-un exerciţiu imaginativ am fumat deja toate ţigările din lume. acum e întuneric. s-au pierdut oricum mai toate gândurile. ideile care la început urmau să curgă suficient de bine încât să-mi placă să recitesc ce-am scris. mărunţenii, îmi spun. de trei zile inventez cuvinte. tare-aş vrea să fabric şi sentimente.

14 September 2011

scrie pentru tine

Mananca pentru tine. Iubeste pentru tine. Iarta pentru tine. Crede in ce vrei tu, dar pentru tine. Am lasat lucrurile sa curga de-a valma atunci cand nu mergeau sontac-sontac. Am construit piedici uriase, le-am imaginat in timp ce le desenam cu degetele prin aer si le descriam ca si cum povesteam despre cea mai importanta masinarie din lume. In inima in care versi uneori tocmai mizeriile de care ar trebui sa stii sa te feresti, in inima in care torni ceai cu nemiluita doar ca sa uiti, in aceeasi inima vor incepe sa se auda batai din ce in ce mai rare si din ce in ce mai slabe. Si pe urma, chiar daca Dumnezeul in care ai vrea sa crezi, dar nu mai poti, te impinge de la spate sau te ia de mana si te lasa la umbra unui copac batran, inima ta nu mai zburda, nu mai palpita, nu mai simte nimic. Si pe urma te indoiesti de tine, de oamenii din jur si nu-i mai crezi pentru ca stii ca nu mai simti nimic. Si mai stii ca daca pana la urma in inima nu te-ai mai afla doar tu, ca intr-o vagauna in care iti raspunde numai ecoul propriei voci, poate ca ai crede atunci cand altii iti spun ca o sa fie bine. Dar cand numeri nu doar zile, nu luni, ci mai bine de doi ani de zile de cand nimic nu mai este asezat cum ar trebui sa fie, cand linistea instalata se confunda cu zbuciumul care rasare la rastimpuri si care loveste zguduitor, nu mai auzi nimic. Asa ca atunci cand cineva iti spune "scrie pentru tine" iti opresti brusc sirul gandurilor si nu stii ce sa raspunzi. Cine e "tine"?

11 September 2011

îngroapă-mă sub zăpezi

îngroapă-mă sub zăpezi, o să vină iarna. şi-o să las să ningă peste mine o mie şi una de nopţi. îngroapă-mă sub zăpezi căci nimic nu îmi spală mai bine păcatele decât uitarea pe care mi-o aduc ninsorile, frigul, noaptea. le aştept şi-mi simt inima cum bate din ce în ce mai tare, cum ar vrea să-mi amintească de sosirea iernii, cum ar vrea să gonească dincolo de toamnă, în nebunia ei care nu mai rabdă acum nici septembrie, nici octombrie, nici noiembrie. îngroapă-mă sub zăpezi, pentru ultima oară. şi lasă să ningă peste amândoi cu uitare şi linişte, ca şi cum lumea ne stă la picioare. iar lumea suntem noi. lasă să ningă în toate zilele din decembrie şi-n toate nopţile. să fie linişte. atât m-am îndepărtat că atunci când m-am privit în oglindă, nu m-am recunoscut. atât m-am îndepărtat, că nici nu-mi amintesc de chipul meu de anul trecut. poate mai fericit. zăpezile sunt cele mai dureroase din lume. şi-ţi amorţesc degetele, şi-ţi scârţâie amintirile sub ghete. le calci în picioare, apăsat, te bucuri că a dispărut tot griul din lume. şi-s nopţile lungi şi le împarţi cu el şi te prefaci că dimineţile nici nu există. o să vină iarna, pe furiş, târâş. aşa o să ne petrecem toamna, în ascunzişuri şi greşeli, în temeri şi fărădelegi. îngroapă-mă sub zăpezi şi oferă-mi iertarea.


dă-ne nouă, doamne, frica noastră cea de toate zilele

poţi alege să ţipi, să urli dinăuntrul tău, să crezi că-i vei zgâria pe cei din jur când numai degetele tale singure vor sângera. citeşte cu voce tare şi imaginează-ţi o piesă de teatru în care eşti unicul actor. poţi alege să te jertfeşti pe altarul vieţii. şi-o să te doară atât cât alegi tu să te doară. şi-o să vrei să plângi după aceea, atâtea zile câte o să vrei să plângi. sau ai putea să te opreşti, să-ţi pipăi inima şi să simţi că încă mai bate. jertfa ta e viaţa pe care nimeni nu o poate trăi în locul tău. nu cerşi iubire, nu aştepta înţelegere din partea unor oameni care nu te pot înţelege. iubeşte-i atât cât poţi, dar iubeşte-te mai întâi pe tine pentru a-ţi fi suficient în viaţă. pentru a şti sigur că în tine iubirea este fără sfârşit. că împlinirea o găseşti abia atunci când alegi să trăieşti cu adevărat. nu e o jertfă, e curaj.

hai.
"Je crois que c’est une besoin humain d’avoir le corps marqué. On fait ça partout dans le monde. Ca marque des étapes, ça a des sens multiples, souvent liés à des ages de la vie, à des expériences qui nous transforment.
J’ai une cicatrice sur la joue, car un chien m’a mordue quand j’étais petite. J’ai depuis peu une cicatrice de césarienne aussi.
Ces marques sur mon corps sont indélébiles. Mon corps porte déjà les marques de mon histoire, pas besoin de tatoo pour moi mais je peux comprendre cette envie. Marquer le temps qui passe et les choses importantes pour soi." (Laura, bloguese)

Am găsit aici poate cea mai frumoasă explicaţie pentru nevoia pe care o simt. Nu este un moft, un tatuaj va fi un semn, un "marque-page" pe care l-am tot amânat. Dar schimbările din ultima vreme, etapele care îmi arată că viaţa se umple încetişor aşa cum nu m-aş fi asteptat, îmi reamintesc să nu mai amân nimic. 

10 September 2011

knut hamsun, alberto manguel, Freunde peter, dostoievski

între noi doi, o bibliotecă. între noi doi, un an. nume răsfirate printre cutele din pat, în aceeaşi seară. între noi doi, o mare şi istoria lumii. nimic nu se iveşte întâmplător aici. aproape că mi-ar plăcea să cred că dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, o să se întâmple. dar ştiu că nu e nimic mai mult decât un sfat zen, o uşoară atingere pe umăr pe care ne bizuim atunci când vrem să ne oferim singuri o nouă speranţă. în realitate însă, doar acţiunile  tale te vor duce acolo unde îţi doreşti. doar faptele şi vorbele şi deciziile. şi munca. va trebui să munceşti, va trebui să te motivezi singur atunci când vei simţi că nu ai de ce să mergi mai departe. într-un om mic în care gândurile apasă greoi fix pe inimă, poate că numai un dumnezeu, în chip nevăzut, a făcut să fie linişte şi să fie bine, fără să uite să reamintească o lecţie: răbdarea este o virtute.

şi-ar mai fi multe. să revin, să nu revin?

mi-ar plăcea să vă ştiu mereu aici, aproape. va veni toamna în curând. adevărata toamnă. apoi frigul. şi o nouă viaţă.

06 September 2011

spune-i răului tot răul

e cerul pe care l-am privit în ultimii doi ani de zile şi de la care îmi iau acum la revedere. spune-i răului tot răul şi mărturiseşte-ţi ţie însuţi toate păcatele. nu te încrede în nimeni atunci când nici de tine nu mai eşti sigur şi nu uita că singurul om care te poate salva din cel mai negru hău nu e om.


Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

(Arghezi, Psalm VI)

aşa că vezi, nu ştiu cum este mai bine. de frică să nu te mânii şi să nu ne dai nouă ceea ce putem îndura. căci nici durerea asta măruntă de care-ar trebui să-mi fie ruşine să mă mai plâng, nici nesomnul şi nenopţile şi neviaţa din ultimii ani nu sunt dovezi pe care să le pot aduna în palme. e praf. e ceea ce a azi e cenuşă pe care nu o mai poţi aduna la loc nicicum. e tot ceea ce am lăsat să se descompună, să se descompună, să se descompună. nu mi-am găsit chemarea, dar uite-mă, nu plec nicăieri. lasă răul să dea năvală peste tot şi să iasă din toate colţurile şi din toate oasele. respir adânc în timp ce de sus ar trebui să se pogoare ca-n filme o iertare ca o ploaie rece de vară. şi-atunci aş inspira un "te iert" adânc, un "mă iert" care ar desprinde pielea necunoscută, haina strâmtă a unui străin. 

aşa de mult mă tem încât voi mulţumi pentru noaptea aceasta.

04 September 2011

hear me out, bog

this is how they used to call you, isn't that right?

iartă-mi blasfemiile şi iartă-mi chemarea. iartă-mi neputinţa şi renunţarea. neîncrederea şi delăsarea. iartă-mi dezordinea interioară şi dezechilibrul mintal. iartă-mi tot ceea ce eu nu-mi pot ierta şi mai şterge o parte din memorie. e deja lipsită de orice consistenţă. n-ar trebui să lipsească de-acolo sentimentele, dar s-au dus. n-ar trebui să dispară amintirile frumoase, dar nu rămâne decât un dor dureros, ca o chemare a viitorului în prezent. dar a trăi în viitor înseamnă a-ţi amâna viaţa, nu? iartă-mi întrebările retorice şi momentele de introspecţie. pe astea poţi să mi le mai laşi însă puţin. cât să fac ordine. cât să şterg şi mai mult. iartă-mi răspunsurile în doi peri şi dezinteresul. iartă-mi prelungirea nemulţumirilor şi imposibilitatea de a-mi urma dorinţele care mi-ar fi cu adevărat de folos. iartă-mi regretele pentru faptele de care doar alţii sunt mândri pentru mine. iartă-mi tăcerile şi cuvintele rostite bâlbâit sau numai pe jumătate.

mi-ai adus schimbări şi mă ţii pe loc. ce facem?

cărţi, minute şi minuni

duminicile miros întotdeauna într-un fel doar al lor. nu-mi plac atunci când miros a amintiri, dar îmi plac atunci când au parfum de linişte. tăceri multe, adunate, aşezate frumos în tăvi şi-n ceşti, gânduri gătite cu multă pricepere, asezonate cum trebuie, plăceri mici şi dulci, rânduri răsucite şi caramelizate ascunse printre pagini, uneori hotărâri amare şi răzgândiri mult prea sărate pentru o zi de duminică.

aseară am simţit că am uitat tot. că trecutul nici nu a existat, că poate nici nu mai pot simţi nimic şi că timpul este, în realitate, nu un tratament adjuvant pentru uitare, ci un zdrobitor al mecanismului inimii. şi-aproape că te sperii când nu mai poţi aduna nimic din urmă. e nevoie de trecut ca să putem merge altfel mai departe. pe un alt drum, cu un alt mod de a îmbrăţişa lucrurile.

fă să nu existe tipare, dumnezeule, aşa cum ai făcut să fie lumină.

02 September 2011

nuştiuştiuşieu?



a început festivalul enescu. locuiesc la doi paşi de ateneu. în toamna trecută şi-n primăvară mi-am umplut inima cu cele mai frumoase concerte de muzică clasică. puţine lucruri reuşesc să întreacă astăzi măreţia unei orchestre sau a unei viori bine strunite. şi, cu siguranţă, şi mai puţine lucruri reuşesc să mă facă să zâmbesc fără întrerupere. sunt poate singurele momente în care gândurile nu mai au forţă şi inima îmi aduce acel zâmbet pe chip. şi-l păstrez acolo o oră, două şi retrăiesc mai apoi fiecare secundă. în sala mare a ateneului aerul este întotdeauna parfumat. îmi place să-mi imaginez cum toţi oamenii aceia care îşi îngrijesc ţinutele cu smerenie au acasă biblioteci uriaşe. sunt doctori, profesori, iubitori de frumos. sunt oameni care au prins cândva ultimele rămăşiţe ale Bucureştiului interbelic. şi doar pe ei îi mai iubesc, privindu-i.

se redeschide şi stagiunea tnb. întotdeauna mi-a plăcut ideea de a dărui cuiva ceea ce simt atunci când merg la teatru. pot să ofer însă mult prea puţin atunci când povestesc cum a fost. din trecut mi-a rămas prea puţin. au rămas emoţiile în faţa marilor actori. a rămas strângerea de inimă la gândul că într-o zi îi vom pierde şi că nu-i apreciem pe cât de mult ar trebui. simt că nu am zile să ascult toate piesele de teatru de aici, dar ştiu că ordinea pe care încerc să o capăt mă va ajuta într-o bună zi să scap de sentimentul neputinţei.

v-aş spune despre cât de important este să ne regăsim liniştea, dar nu am nicio credibilitate când eu însămi jonglez cu fericirea şi cu viaţa ca şi cum nu le-aş datora nimănui.

O viata, un om, un drum


Poate suna a titlu de campanie sau a reclama ieftina care face apel la sentimentele oricum ciuruite ale tuturor oamenilor pe care ii cunosc. In dimineata aceasta mi-am amintit cat de multe alte lucruri mi-am dorit sa fac. Au miscat brusc in inima planurile pe care le-am ingropat pe jumatate si mi-au soptit "suntem inca aici". Iar ele fac toate parte din mine. Cate planuri va amanati in fiecare zi? La cate lucruri sunteti si voi, fortati de imprejurari, sa renuntati? Imi spun ca partial fac ceea ce vreau, dar ma tem ca fac aproape 80% ceea ce vor altii. Nu spun ca e neaparat un compromis sau ca fac un sacrificiu prin care imi irosesc viata. Atata doar ca ma intreb daca nu cumva lucrurile ar fi putut sa stea si altfel. Este insa o intrebare pe care incerc sa o evit pentru ca ma tem ca nu-i stiu raspunsul. Mai exact, nu stiu ce as fi putut sa fac pentru a schimba ceva. Poate ceea ce imi propun in fiecare dimineata? Sa nu mai aman nimic? Mi-as dori sa iau aceste dorinte pe rand, insa le incep pe toate deodata si le intrerup in acelasi timp. A ramas prea putin in ultima vreme din omul care facuse pace cu rabdarea si o recunoscuse drept semn al intelepciunii.

Nu gasesc liniste, iar atunci cand aceasta lipseste, ma pricep cel mai bine sa instalez haosul, dezordinea. Lista mea e mare, iar eu sunt acea lista. Imi aman astfel ceea ce imi pare viata insasi, bucuriile, implinirile. Unele nu tin de mine, sunt lanturi care ma tin acum pe loc si pe care nu stiu cum sa le dau la o parte. Acum cateva luni in urma, am incetat sa invat. Am uitat ca trebuie sa fac in fiecare zi ceva nou, am uitat ca avem doar prezentul. Nu gasesc forta pentru a ajunge acolo unde imi doresc, dar slabiciunea aceasta, pe care nu o accept, imi mareste neincrederea. Sunt zeci de drumuri pe care trebuie sa merg, unele dintre ele sunt scurte, iar eu nu pot ajunge la capatul niciunuia dintre ele? Trebuie sa aleg, sa fie macar unul. De ce nu mai functioneaza nici listele, nici promisiunile facute fata de mine? Va trebui sa promit altcuiva? Sa fac un "legamant" ca voi merge pana la capat pe fiecare dintre aceste carari?

01 September 2011

sunt stări



am scris mult şi-am şters tot. important e că am răcit fix de la 1 septembrie. şi că se întâmplă atât de multe lucruri în acelaşi timp încât nu mai am timp decât pentru aceste două rânduri.
With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare