N-am vorbit mult despre tine şi nici n-am scris. Aşa că atunci (am vrut să scriu "acum", cât a trecut, o săptămână?) când ne-am despărţit, aş fi vrut să trăiesc o suferinţă firească, fără să fie cu adevărat dureroasă, prin îngrijorarea celor din jur. N-am putut să le cer însă ceea ce nici eu nu puteam să-mi ofer. Poate că alinarea lor m-ar fi întristat cu adevărat. Sau poate că nu e timpul trecut să sufăr. Poate că aşa reacţionez de data aceasta, de parcă aş avea o inimă cu amortizor. S-o fi frânt, dar nu s-a auzit nimic. Ştiu însă, oricât aş vrea, de amorul scrisului, că nu s-a rupt nimic. Nu pot să simt decât prea puţin.
N-am povestit detalii. N-am spus că îmi plăcea zâmbetul tău şi-mi plăcea că nu-mi reproşai nimic, nici măcar atunci când deveneam rece, când lucrurile se distanţau, iar eu mă bucuram că e bine şi-aşa. Poate că am fost un om rece şi prea indiferent. Nu mai ştiu cum să analizez trecutul. Îmi rămân doar simţurile, mirosul, râsetele noastre. Râdeam mult.
Nu ţi-am aruncat încă periuţa de dinţi, dar ţi-am tăiat tricoul. Nu cu înverşunare, ci ca să-l port. Nu de dor, ci dintr-o simplă obişnuinţă, poate uşor bizară, de a înfige foarfeca în unele tricouri şi de a le purta aşa, cumva altele. Nu simt nimic şi nu ştiu dacă e de vină frigul sau dacă oboseala şi toate medicamentele din ultimele săptămâni amorţesc în mine sentimente întregi. Oare aşa să fie, totuşi? Să mă fi transformat, cu adevărat, într-un lup de stepă?
Foarte frumos . Ce altceva as putea spune? Cred ca simplitatea si sinceritatea face atat de frumos ceea ce scrii.
ReplyDeleteIndiferenta e "periculoasa"!Oricum,frumos scris.
ReplyDelete@ Adina: Nu ştiu, sincer, mi-e tare greu să mai scriu cum scriam înainte, dar mi-e dor.
ReplyDelete@ Naspa Rau: Consider că ignoranţa e mai rea. Indiferenţa e doar o consecinţă. Dar depinde de context, în orice caz. În cel de faţă, e soluţia demnă.