Au revoir, Tristesse

Aş vrea să simţi lumina asta din cameră. Tu, oricine. Să simţi apăsarea şi bucuria clipei, să asculţi liniştea şi să rămâi o clipă, în tăcere, cu chipul aproape de ceaşca de ceai. Ştii cum faci un ceai verde bun? Nu laşi apa să fiarbă de tot, o iei de pe foc înainte de punctul de fierbere. Mă opresc acum şi rememorez o dimineaţă pierdută, una dintre primele noastre dimineţi când, într-o linişte de undeva din centrul Bucureştiului (ce ciudat să-ţi imaginezi numai că şi în oraşul ăsta e uneori linişte) ţi-am ascultat inima bătând şi mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume şi singurul. Torni apa de sus, peste frunzele uscate. Aştepţi două minute, nu mai mult. Am privit pe fereastră, în timpul ăsta. Ninge, iar zăpezile astea nu le-am mai trăit nicicum.

E casa mea şi parcă nici nu ştiu cum s-o spun. Cum să iau în mâini propoziţia asta, cum să schiţez, prin câteva cuvinte, viaţa pe care o am? Cine sunt? Am toate lucrurile pe care ni le dorim, de obicei? Liniştea asta, mie, mi-e suficientă. Poţi lăsa multe lucruri să te zguduie dacă nu ştii dinainte ce te face puternic. Nu-mi fac planuri. Tot ce fac, fac pentru mine. Dacă nu pot iubi pe cineva la un moment dat, nu mă frământ. Îmi găsesc fericirea în atât de multe lucruri. Pentru că nu pot să le mai văd altfel. Nu pot să nu văd cum, dincolo de o melancolie care m-ar face mai puţin om dacă n-aş simţi-o, există atât de multe motive care mă împlinesc.

Îmi zâmbeam, cu doar câteva minute, când ceaiul era deja gata, şi mă gândeam că m-am transformat, nici eu nu ştiu cum, dintr-un om temător, timid, neîncrezător, într-un om care iubeşte din nou tot, se iubeşte pe sine, îi iubeşte pe cei din jur, renunţă imediat la cei care i-ar putea aduce nefericire şi-şi găseşte sprijin în cei pe care îi are aproape şi care, până acum, au dovedit de nenumărate ori cum ştiu să îmbogăţească viaţa celorlalţi. Parcă nici nu-mi vine să cred că sunt aici, că nu mă leg de lucruri, că nu mă leg de planuri şi că, deşi încă mai am de muncit aici, fac faţă mult mai bine schimbărilor neaşteptate şi-mi spun că totul se întâmplă pentru un motiv şi că o schimbare înseamnă doar un pas înspre mai bine.

Şi sunt (nu ştiu nici eu cum am reuşit) resursa aceea nelimitată de optimism şi de gânduri bune pentru prieteni. Ştiu că, pe de o parte, e o alegere conştientă de a privi viaţa altfel, dar mai există şi o nouă perspectivă asupra vieţii pe care o simt cel mai mult în aceste momente de linişte când, după o săptămână plină, pot să zâmbesc ştiind că am trăit zile frumoase.