Dorm liniştit. Puţin, doar câteva ore, într-un colţ al patului, nemişcată. Mă trezesc dimineaţa, cu greu, niciodată la ora 7. Corpul îmi refuză mişcările încă o oră. Nu-mi mai simt dimineţile, în ultima vreme. Nici săptămânile, nici serile. Simt doar oboseala pe care nu reuşesc să o îndepărtez. Mi-e aproape imposibil să mai văd un film singură. Îndur cu greu minutele. Ca şi cum aş pierde, aş rata ceva. Dar unde? Unde se întâmplă acel lucru pe care eu nu-l trăiesc dacă văd un film? E imposibil de explicat, dar sentimentul e clar.
Nu le las să revină şi poate că anihilarea asta a gândurilor obişnuite din fiecare dimineaţă vine tocmai de acolo. S-a cam dus fericirea de două zile şi nu ştiu exact unde. Poate m-a luat pe nepregătite vremea, poate că, până la urmă, nu e bine să stai prea mult timp departe de-ai tăi. Şi totuşi, îmi place oraşul ăsta şi trăiesc o conspiraţie zilnică a propriei fiinţe.
Vorba cântecului, aproape că sunt gata să cred din nou, dumnezeule, dar numai dacă mă faci bine.
No comments:
Post a Comment