ca în basmele din copilărie

nu ştiu de unde vine iubirea aceea care ţine o viaţă. poate că în unele regiuni din ţară se iubeşte mai mult. poate că atunci când provii dintr-o familie în care se trăia o astfel de poveste de zeci de ani înveţi să iubeşti la fel. poate că iubirea asta e dată doar celor care o pot duce o viaţă întreagă. în rest, noi (cei mai mulţi), râvnim după ea fără să ne gândim că s-ar putea să nu fie lucrul de care avem nevoie.

ridic din umeri dacă mă întreabă acum cineva ce-mi doresc. habar n-am. habar n-am în afară de sănătate. fericirea ne-o construim singuri. încrederea se educă. iubirea se întâmplă. şi se întâmplă cel mai frumos atunci când nu avem planuri fixe, când avem inimile deschise şi nu ne temem de necunoscut şi de ce o să aducă sau de ce nu o să mai aducă ziua de mâine.

deşi-mi plănuiesc ieşirile numai peste graniţă, am rămas cu un dor teribil de bucovina. aşa că-n vară e foarte probabil să revin. cât să respir nişte dimineţi curate, liniştite şi să citesc sub un nuc bătrân, în cea mai dumnezeiască linişte din lume.



(iubirea de o viaţă există. eu am cunoscut oameni care ştiu să iubească frumos şi care sunt construiţi pentru o astfel de iubire. eu încă nu ştiu, doar ridic din umeri şi vreau să merg din nou acolo unde cerul pare mai aproape de pământ).