who the hell am I

sure it's nice to be the only one knowing/feeling something. damn, damn, damn, such a bad bad timing. what do I do know? you'd think you learn something with age. but no. or, better said, I guess heart never learns. it might get scared at times but it's like it has no memory or like only the short time memory works. well, hands are shaking, heart is racing. damn, damn, damn.

a dear friend asked me today: why can't it be the other way around as well? I told him: it's all about bad timings. or that something is not meant to happen.

and here I am, hours later, asking myself the same thing. but I'm waiting. if I learned two things with age these would be patience and diminishing your own feelings. controlling them to the point you are still focused. that's rather psychotic, some would say.

they always say: speak up, say what you think, be honest with your feelings. but here I am, melted down by a song. all memories seem to vanish. who am I? is this space mine? how would someone else define me? how would I define myself? am I close to the real self? who the hell am I?

I know so well what I don't like. and I know pretty well what I like. looks like I think I have so many things figured out. man, and I'm waiting. rather scared, rather dizzy with memories which don't seem to belong to me. but it could be due to the fact that I never felt I could be described, in any way, by the memories I collected.

and people come and go. and I keep living with this new secret or... rather new. it's almost like you're walking around with a lollipop in your pocket when everyone else is craving for something sweet. at the same time, the tough-minded adult keeps it well-hidden and knows the exact circumstances and the exact consequences  that would follow if the cat would be out of the bag.

and the so tough-minded adult thinks that this is something which isn't ought to be done. the consequences are not to be lived. it's not worth it. it's not a case of no pain, no gain. it would be only pain, only loss.

tough-minded adult or just scared as shit? with what risk? well, the problem is I know the risk and the consequences and I'm not willing to pay the price. So I keep on walking with this lollipop in my pocket.

all is full of something

as vrea sa spun ca prea multa luciditate strica. azi-dimineata am urat metroul fiindca a venit tarziu, am urat distanta prea lunga dintre stefan cel mare si piata victoriei, am urat o doamna care s-a ridicat cu doar o secunda inainte sa ajungem in statie, cat sa nu ai cum sa ii mai faci loc fiindca deja se imbulzisera alti zece in spatele tau. am urat zapada, mi-am urat imbufnarea, cele trei suvite de par prinse fortat cu doua agrafe de par pe care, fireste, le uram. am urat intarzierea, mi-am urat lipsa de organizare din dimineata aceasta, am urat tot ce am lucrat saptamana trecuta, am urat tot.

pe la jumatatea drumului m-am gandit ca m-am inchis din nou in mine fara sa-mi dau seama, ca poate, in realitate, sunt incapabila sa mai las pe cineva nou sa intre in viata mea, oricine, ca nu mai pot spune nici macar un salut unui necunoscut, ca parca sunt un milion de lucruri pe care nu mai sunt in stare sa le fac, fiindca mai intai le-am refuzat si mai apoi le-am uitat.

am creat o bula in care m-am inchis impreuna cu oamenii pe care ii cunosc cat de cat (pe unii mai mult, pe altii suficient) si am preferat sa imi petrec timpul numai cu ei ca sa nu mai am niciun fel de suprize. si daca asta am facut, daca m-am izolat asa fara sa imi dau seama, inseamna ca n-am facut decat sa ingrop si mai mult ceea ce credeam sau speram ca o sa pot scoate din nou la lumina prin aceasta izolare.

si-acum scriu, desi nu am vrut sa povestesc nimanui despre ce simt inca de aseara cand brusc nimic nu a mai parut sa fie cum trebuie sa fie. nu stiu cum ar trebui sa fie, dar nu pareau sa fie lucrurile potrivite. si habar n-am daca dupa orice perioada de entuziasm, mai mult sau mai putin mai mare, vine si o astfel de stare, poate ar trebui sa incep sa tin o evidenta a suisurilor si coborasurilor, cu data insemnate in calendar.

mi-e frica de ai grija ce-ti doresti, dar uneori as vrea, cand simt ca nu vreau sa ies intr-o zi din casa, sa nu ies din casa. si da, stiu, uneori facem si lucrurile pe care nu le vrem, dar nu e asta o libertate pe care ar trebui sa o avem cu totii? sa ramai acolo, in pat, sa dormi, sa plangi, sa uiti putin de ce e afara, sa iei si tu o pauza, sa dormi mai mult de 6 ore pe noapte, sa ai un echilibru care sa nu se mai franga din motive aparent necunoscute.

maine o sa spuneti ca sunt nebuna fiindca poate iar ma intorc cu entuziasm nemarginit. si nici nu stiu cum sa le pun in ordine. fiindca desi stari ca cea de astazi se mai intampla, daca pun cap la cap ultimul an si jumatate, tot o sa-mi dea cu plus si stari de bine. asa ca momentan ma agat de whatever this is si sper ca o sa se aseze lucrurile de la sine. fiindca asta e clar o situatie in care e prea tarziu sa mai indrept ceva si-atunci trebuie sa lucrez cu ce am, poate sa le imbunatatesc pornind de-aici.

habar n-am cum sa fac azi ordine-n dezordine. e starea aia in care iar ti-ai dori sa faca altcineva curat in locul tau, dar stii ca tot singur va trebui sa te imbarbatezi si sa rezolvi situatia. si, cum scriam zilele trecute, cred ca devii mai puternic in secunda in care iti dai seama cat de singur esti in atat de multe situatii si cat de multe trebuie sa faci bazandu-te numai si numai pe tine.





true story.

oh, but I did

and I used to be blinded by you.

what if we're truly good at it

nu ştiu când am fost ultima oară atât de lucidă în ce priveşte ceea ce fac şi felul în care curge timpul. poate e doar o energie care se mişcă aşa cum trebuie în ultima vreme, iar eu îi înţeleg perfect fiecare cotitură. niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am organizat aşa de bine, nu mi-a păsat atât de puţin de atât de mulţi factori externi şi, de ce să n-o spun, nu m-am izolat atât de mult.

şi e atât de bine, dar atât de bine. funcţionez cel mai bine într-un astfel de echilibru intern, creat parcă în interiorul unei bule în care nimeni din afară nu are voie să pătrundă. nu-mi pun încă întrebarea "cu ce preţ?". mi se pare că e mult prea devreme, că am făcut mult prea puţin, că drumul ăsta de-abia acum începe.

în fond, poate că de adevărata izolare îţi dai seama abia mult mai târziu. şi-n plus, am văzut şi cunoscut oameni izolaţi în timp ce se aflau în mijlocul unor mulţimi pe care îi numeau prieteni. e şi asta un fel de alienare, fie că vrem s-o recunoaştem sau nu.

în izolarea asta nouă, mă regăsesc teribil de mult. nu-mi trebuie perturbări din afară, nu-mi trebuie întâlniri cu nimeni şi mă feresc în mod voit şi deloc ascuns de ceea ce ar putea să-mi consume timpul dedicat muncii. de ce ţin cu dinţii de această izolare? fiindcă (şi-aici intervine din nou luciditatea) niciodată n-am ştiut mai cu exactitudine de ce fac ceea ce fac. observ cum ceea ce fac mă transformă, mă disciplinează, mă ajută să cresc, îmi hrăneşte inspiraţia, mă dezvoltă, mă linişteşte, mă schimbă într-o mie de feluri, iar eu le cunosc pe toate.

şi-n astfel de momente ştii să spui răspicat "nu".

notes to self

ce mult îmi plac schimbările pe care le faci cumva pe fugă, în goană, de bucurie că ai descoperit că se poate, că poţi, de bucurie că ţi-e bine.

mmmmmhhhhhmmm, şi în ce priveşte mai puţin binele, mica încă durere şi neînţelegere a unei părţi din propria fiinţă, aspect cât de poate de uman, în fond, îmi repet: te accept, te las să treci, să fii, să exişti şi, în cele din urmă, să dispari. te recunosc şi mă iert.

I don't care

suntem sau devenim?

săptămâna aceasta am lucrat poate mai mult ca niciodată. cel puţin, nu-mi amintesc să mai fi lucrat atât după nişte cursuri în care stăteam 6-7 ore în atelier. iar pentru oricine lucrează cu minuţiozitate mai mult de câteva ore, o astfel de muncă e cât se poate de obositoare.

descopăr uşiţe la fiecare pas. înţeleg cum poate funcţiona timpul în favoarea mea. sunt sacrificii (de fapt, nici nu le percep aşa) pe care le faci în favoarea visului pe care îl transformi în realitate şi în detrimentul timpului pe care înainte îl petreceai cu prieteni sau cunoştinţe. din fericire, cunosţinţele dispar, rămân prietenii. iar cei care te cunosc cât să înţeleagă de ce nu îţi faci timp pentru ei în măsura în care doresc vor găsi întotdeauna o cale să-ţi fie aproape.

dispar poate cel mai mult în perioada aceasta oamenii care vor cu orice preţ să te vadă pentru ei şi nu pentru tine. şi cred că, deşi mai întâi doar suntem, pe urmă devenim. evident, putem doar să fim, pentru tot restul vieţii. să nu schimbăm nimic sau să dărâmăm tot ce se îndură viaţa să ne ofere şi să construiască pentru noi. ciudat e că, privind din afară, îmi dau seama că tocmai oamenii puşi pe dărâmat au ce să dărâme.până în punctul în care se vor trezi pe un front părăsit. eu încerc să construiesc ceea ce încă nu există. nu aşa cum ştiu că va fi într-o bună zi.

dar devenim. dacă asta ne dorim, devenim. ne schimbăm dacă descoperim acele uşiţe. dacă suntem cu inima deschisă şi cu urechile ciulite. caut să înţeleg şi să văd în ce mod o mică descoperire sau o concluzie mă poate aduce mai aproape de ceea ce îmi doresc.

şi fără scuze. timpul poate fi în favoarea noastră, dacă alegem să devenim, şi nu doar să fim.

bine faci, nu intotdeauna gasesti bine. sau poate mai tarziu.

"Curajul este, as zice, o frica in care s-a pus ordine; ceea ce te ajuta sa te agati de partea de frica unde pierderile sunt mai mici." Octavian Paler

roz

- as fi vrut sa scriu multe, dar pe urma as fi semanat cu cine nu vreau asa ca mai bine nu -

          - mi-e de-ajuns ca uneori mi le amintesc, le gandesc si mi se face rau -


          - diferenta dintre a nu da si tu o palma doar fiindca celalalt a facut asta -

                                   - ce mizerii stiu unii sa lase in urma -

                                         - ce greu ne e sa ne curatam -

                                 "te accept, îţi dau voie să exişti, să treci, să fii"

partea a doua de la ce vreti voi

cuvantul "succes" mai ca a ajuns sa nu-mi mai placa. nu e ceva ce-mi doresc, nu il asociez cu o tinta anume. tot ceea ce vreau sa infaptuiesc vreau sa fac pentru mine, pentru a continua sa construiesc ceea ce am cautat multa vreme, fara sa stiu ce este.

cand l-am descoperit, m-am descoperit. ceea ce pentru unii inseamna succes cred ca e pentru mine o viata echilibrata. linistita. o viata in care pasiunea isi urmeaza cursul si imi ofera acel echilibru pe care acum il am numai pe jumatate. sau, fie, doua treimi, sa nu fiu prea putin recunoscatoare.

mi-e greu sa renunt insa la ceea ce consider ca in acest moment nu ma face un om mai bun. fiindca in functie de context devenim mai buni sau mai rai. mai buni cu noi si cu cei din jur sau mai rai cu noi si cu cei din jur. bineinteles ca visez la o disciplina similar japonezilor, la un spatiu descris de haruki murakami in mai toate cartile lui si la un timp care sa fie numai al meu.

din cealalta parte, ma loveste insa cotidianul. dinspre realitatea de zi cu zi vin platile lunare, micile compromisuri pe care le fac cu mine si le accept, considerand ca nu sunt prea grave (dar care, laolalta, au in mod cert o influenta puternica) si intamplarile pe care nu le pot controla si care sunt inevitabile, in viata oricarui om.

si oricat ai vrea sa duci viata unui calugar budist, stii ca linistea lor va trebui purtata in tine. am simtit-o cu aproape trei ani in urma, atunci cand cautarea de sine a insemnat prabusire urmata mai apoi de un parcurs ascendent care, din punctul meu de vedere, continua si astazi.

atunci am invatat ca trebuie sa te feresti, in egala masura, atat de fericirea extrema, cat si de supararea fara limite. si cred ca recunostinta pentru ceea ce avem deja e cea mai buna cale de a mentine acest echilibru. cred ca atunci cand esti recunoscator pentru ce ai, vezi mai bine lucrurile pe care te poti baza sau oamenii in care te poti incredere in momentul in care o sa simti ca nu mai ai nimic. cred ca o sa-ti amintesti la timp ca nu esti singur.

si cred ca tocmai ieri am trecut printr-o astfel de clipa, cand nu stiam daca va trebui sa gasesc solutii si, mai departe, daca o sa le gasesc de una singura, daca exista sau daca pot sta linistita.

din fire, nu pot sa nu-mi fac griji. doar ca, fata de vremuri trecute in care grijile erau mult mai prezente in viata mea, acum nu simt ca-mi mai pica cerul in cap. si o sa cred mereu ca-i mare lucru sa poti spune ca esti fericit si multumit de viata pe care o ai.

tot la multumesc ajung, nu ma pot abtine. dar aveam nevoie de asta. de putina ordine.

fought a fight

N-am avut cea mai bună zi. M-am înfuriat cumplit, dar a fost interesant să văd cum furia se risipeşte încet pe măsură ce vorbeam cu oameni complet necunoscuţi. Le zâmbeam şi mă linişteam. Am găsit apoi acest cap de Buddha într-un magazin, aproape de casă, şi l-am luat cu mine. S-a potrivit perfect şi se potriveşte atmosferei din casă, cum bine a remarcat o prietenă dragă. E al treilea Buddha care umple acum spaţiul, poate şi de-asta. Şi, mai apoi, lângă un pahar de vin şi-un telefon închis, am făcut nişte paşi importanţi pentru WOLF 25. Mi se pare chiar amuzant cum suntem împinşi de circumstanţe aparent nefavorabile pentru a face, în definitiv, lucruri care ne sunt favorabile. Been a good day in the end, I suppose.

meanwhile

din fericire, azi am avut parte de acea noua revelatie prin care mi-am dat seama ca sunt deja aici. mai sus, detalii din niste piese care sunt cumva la inceput si care fac parte dintr-un proiect pe care-l astept cu nerabdare. mai e insa pana atunci, iar munca asta nu e munca, e placere, e cine sunt, cine am vrut dintotdeauna sa fiu si cine voi continua sa devin.

multumesc

nu o sa ma auziti plangandu-ma foarte mult de contextul actual al lucrurilor. si daca intr-o zi se intampla sa ma infurii dintr-un anumit motiv, adaug imediat dupa ce se revarsa potopul "in orice caz, nu ma plang, accept situatia si asta e". si o spun fiindca cei mai multi dintre noi, atunci cand se plang, o fac cu disperare si cauta solutii la ceilalti.

sunt insa sincera cu mine si stiu cum sa "ma impac". stiu cat accept si cat mi-e relativ bine. azi mi-am dat seama ca am ajuns deja intr-un punct in care pot trece la un pas important. am tot ce imi trebuie si cred ca pentru asta voiam sa spun multumesc. fiindca mi-am dat seama de asta si fiindca imprejurarile sunt cele care sunt. habar n-am daca bune, daca nu sunt cele optime, cert este ca exista si, dincolo de ele, exist eu.

amuzant a fost ca aceasta constientizare a starii lucrurilor a venit inainte de un soi de... hmmm, avertizare meteo de vreme ploioasa? rareori imi iau umbrela cu mine, prefer sa ma ploua decat sa o car dupa mine o zi intreaga si sa nu ploua deloc. in orice caz, voiam sa spun ca acum mi-e clar ca acest pas trebuie facut. ca nu am de ce sa astept, sa nu mai simt ca lipseste ceva din tot puzzle-ul.

pot face asta si deja sunt ceea ce voiam sa devin. de-acum inainte, trebuie doar sa continui pe acest drum. cu mult mai munca multa, inzecit de mai multa fiindca pana acum a fost mai mult o joaca, si sa traiesc o alta realitate. cea pe care doar am visat-o.

cat despre vremea ploioasa anuntata, momentan nu pot spune decat ca i-a mai plouat si pe altii si au supravietuit. si, de obicei, dupa ploaie, pamantul e mai negru si mai frumos, iarba mai verde si mai curata, iar soarele straluceste de parca abia atunci s-ar afla pentru prima oara pe cer.

deci, ploaie, nu pot sa te vad decat ca pe ceva ce, probabil, trebuie sa se intample.

aproape o stare

măcar de-aş avea memorie mai bună. sau nu?

am trăit multe în anul acesta care s-a scurs de când m-am mutat aici. dar eu nu-mi amintesc cu exactitate decât unele după-amiezi, unele lumini, unele momente de linişte. îmi amintesc de o singură după-amiază în care m-a înţepat inima în acelaşi timp în care mi-a tresărit îndrăgostită. şi chiar dacă mai apoi au urmat şi bune, şi rele, mie nu mi-a rămas în amintire decât după-amiaza aceea în care, singură, îmi ghicisem viitorul şi mi-l asumasem.

ghicesc în cât timp e gata mâncarea uitându-mă la ea. rareori gust. ştiu exact câtă sare, cât piper, chilli sau curry să pun. înveţi să jonglezi cu multe în timp. doar cu sentimentele e mai greu. probabil că şi inteligenţa emoţională se educă. însă aşa cum am renunţat, cel puţin o vreme, să mai învăţ singură germana, poate că tot aşa m-aş comporta şi dacă ar trebui să clarific ceea ce poate nu văd cum trebuie.

numai că uneori sunt leneşă. şi cred că toate se întâmplă fiindcă avem nevoie de ele. şi mai cred că oricât de multe ai încerca să înveţi în teorie, nimic nu are un impact la fel de puternic precum cel al vieţii. uneori o să te doară rău, alteori o să fie fantastic de bine.

şi între astea, tu ai putea sta cu nasul în cărţi încercând să înţelegi în luni de studiu ce vei înţelege, pe neaşteptate, într-o zi ploioasă sau, dimpotrivă, de vară, în numai o clipă.

non merci.

cele zece minute in care imi beau cafeaua

nu am mai mult timp. nu-mi fac, uneori, mai mult timp. aseara am ajuns la ultima parte din biografia fridei kahlo. citeam si plangeam. n-am vazut pe nimeni care sa citeasca si sa planga asa. nici macar pe mine. am plans pentru toate durerile pe care le-a indurat ca si cum citeam despre cineva cunoscut si drag. si frida kahlo mi-e infinit de draga.

in jur, oamenii nu sunt sensibili. nici eu. ne ferim de durerile altora de parca s-ar lua. si, de cele mai multe ori, se iau. nu vrem sa auzim, nu vrem sa stim. ne inchidem ochii si urechile ca si cum in lume n-ar exista durere. dar exista.

poti sa nu te gandesti sau poti sa-ti accepti tara asta. tară, şi nu ţară. accept sa duc dupa mine sau odata cu mine ceea ce multi vor critica fiindca nu vor intelege. dar asta te face pe tine sa fii om plin sau personaj rotund.

ghicesc neincrederile altora. pe de o parte, fiindca si eu le-am avut. pe de alta parte, fiindca am invatat, in timp, sa mi le disimulez. e adevarat, multe dintre ele au si disparut. am avut, cu aproape trei ani in urma, parte de ceea ce azi numesc revelatie.

e greu sa inaintezi fara directii precise. sau poate ca e greu sa inaintezi cand ai directii precise. poate ca cel mai bun mod de a inainta e de a sta pe loc. cand nu-ti directionezi existenta, ci doar existi.

daca mai era nevoie

play this first:

http://hypem.com/track/1nbyk

Daca mai era nevoie, as vrea sa spun ca nu pun muzica la intamplare. Ca prin acel "play this first" as vrea sa ma asigur ca atunci cand citim aceste randuri, tu si eu simtim aproape la unison.

"One day in 2007, we passed this place with a sign “for rent” on it. It is our current studio. We wanted it and 15 days later it was ours."

Nu are nicio importanta de unde sunt randurile. Nu sunt luate dintr-o carte, ci din povestea unui om. Un om care a avut rabdare. Am infiintat WOLF 25 acum un an. De fapt, in mai o sa implineasca un an. Odata cu ziua mea. De-atunci si pana acum, mi-am cultivat rabdarea. Am scuturat de pe umeri graba altor oameni. In permanenta, presiunea celor care te intrebau cand mai lucrezi ceva. Dar era graba lor, nu a mea, si mi-a luat ceva sa-mi dau seama de asta si sa inteleg ca, prin faptul ca ma misc in ritmul meu, fac ceea ce trebuie. N-am crezut niciodata atat de mult in ceva. Nu m-am regasit niciodata intr-atat in ceea ce fac acum. N-am stiut poate niciodata sa spun cine sunt. Cine era "eu".

Randurile de mai sus descriu rabdarea unui om. A unui om care a stiut ca trebuie sa inceapa, trebuie sa creada, trebuie sa lucreze si, mai presus de toate, ca trebuie sa aiba rabdare si incredere. Cineva a spus (si, din nou, n-o sa spun cine) ca cel mai mare risc pe care si-l asuma chiar si astazi (dupa ce conduce deja un imperiu) e de a continua sa fie acelasi.

Nu visez la imperii. Nici la averi. Visez la sansa de a face in continuare ceea ce-mi place. Da, mai mult, la un nivel mai inalt, cu mai multa vizibilitate. Dar toate acestea tin de mine si numai de mine. Tin de cat de mult sunt dispusa eu sa muncesc. De cat de multe sacrificii vreau sa fac. De cat din ceea ce nu voi mai face voi considera ca fiind un sacrificiu. Si sunt dispusa, ca niciodata, sa renunt la multe. Fiindca ceea ce am descoperit ca pot face, ceea ce am descoperit ca ma face sa uit ca exista timp, e ceva la care nu pot renunta.

Timpul poate fi un sacrificiu. Il rapesti din intalnirile cu prietenii. Iti schimbi stilul de viata. Iti schimbi modul in care te organizezi, in care gandesti, in care relationezi cu ceilalti. Intelegi ca acum exista ceva ce te transforma si ca, mai mult de toate astea, e ceva ce trebuie sa iti asumi. Nu poti ramane acelasi la exterior atata vreme cat ceva in tine s-a schimbat atat de mult.

Cand nu te mai simti locuit de un altul, ci cand Eul incepe sa iasa la lumina. Cand cine stiai ca esti ti se arata asa cum il intuiai fara sa poti sa-l desenezi.

Vei fi si tu, la randul tau, sacrificat. Te vor sacrifica prietenii si te vor sacrifica necunoscutii. Dar vei invata ca zgarieturile se vindeca fiindca ai in tine ceva ce merita sa induri astfel de intamplari. Te ai pe tine, iubirea fata de viata si iubirea fata de cei care, la randul lor, te iubesc.

to erase is to let go

ieri am citit o carte care m-a schimbat. nu stiu cand mi s-a intamplat ultima oara asta. nu stiu daca am mai simtit asta vreodata la un nivel atat de constient. si nici nu o sa spun ce carte. fiindca pe unii ii poate schimba, pe unii, nu. simtim diferit fiindca suntem cat se poate de diferiti.

imi imaginez un loc in care trebuie sa ajung. e un moment pe care il pot descrie in cel mai mic detaliu. dar stiu ca nu va fi exact asa cum mi-l imaginez tocmai fiindca pare ideal. cum tocmai ii spuneam cuiva, imperfectiunea e viata insasi.

nu sunt un om disciplinat. poate mai bun sau cu siguranta mai bun decat eram fata de mine in urma cu cativa ani. mai bun fiindca azi ofer mai putin din cine sunt si imi ofer tot mie mai mult din cine sunt. simti, in fond, ca te irosesti prin unii oameni. ei sunt cei care, atunci cand te dezamagesc, te invata un lucru esential: importanta timpului tau.

si-atunci esti mai atent cu ce oferi, cui oferi, cat oferi. inima se mai potoleste, ratiunea isi intra in drepturi. si ajungi, chiar si cand faci lucruri pentru alti oameni sau impreuna cu alti oameni, sa stii ca le faci si pentru tine. inveti sa refuzi ceea ce pare de la distanta o ocazie buna prin care altcineva sa ia de la tine ce are nevoie si sa mearga mai departe.

iubesc mai putini oameni, dar mai mult. in acelasi timp, ma iubesc si pe mine mai mult. si viata continua sa fie exact asa cum trebuie sa fie.

nu vreau sa mai spun ca o sa. fiindca realitatea se transforma mult mai mult prin fapte decat prin vorbe.

ce-am avut si ce-am pierdut

nici eu nu stiu, dar observ de luni bune de zile o schimbare pe care nu stiu prea bine cum sa o explic sau o descriu fara sa simt ca uit ceva, ca las deoparte un amanunt in spatele caruia se ascunde, de fapt, tot adevarul.

e o dilema si sper ca peste o vreme o sa se rezolve singura tot asa cum laptopul meu a invatat sa se repare fara niciun ajutor in cei sapte ani de cand e cu mine. as vrea sa pot pune punctul pe i. sunt multe lucruri pe care inainte voiam sa le despic in doua sute de posibile si ireale variante, iar acum (si de multa vreme) nu mai vreau nimic si ai spune ca nu-mi pasa nici de modul in care cineva isi mai raporteaza relatia sa cu mine.

nu tine de mizantropie si nici de astenia de primavara. e un fel de amorteala in relatiile cu oamenii cand ridici din umeri in multe imprejurari in care, in trecut, ai mai fi simtit ceva, ai mai fi incercat sa rezolzi o situatie. e ca si cum as trai in mijlocul unui rau, iar langa mine se opresc doar cei care vor sa se opreasca. alti oameni trec, purtati de rau, altii privesc putin, ca atunci cand ceva iti atrage doar pentru o clipa privirea in mijlocul stralucirii apei, si unii oameni nici macar nu inoata in acelasi rau.

n-am descris cel mai bine felul in care imi imaginez situatia, poate ca un pasaj din absolut orice a scris max blecher ar fi fost mult mai potrivit.

chiar ar trebui sa-l recitesc.

pana atunci insa, doua carti mici ma asteapta, iar altele 4 si mai mici, servite la o cafea, in niste dupa-amiezi:

trecutul asumat

nu e noua teoria: fara trecut nu suntem nimic. daca nu-l recunoastem fata de noi, daca nu invatam din el, daca nu il analizam marunt si nu il lasam sa ne usture putin, nu reusim sa privim viitorul in fata asa cum trebuie si nici prezentul. o sa credem ca suntem de neatins, ca nimic din ceea ce a fost nu ne poate lovi astazi. doar cei care au avut un trecut dureros mai traiesc acum cu responsabilitatea prezentului.

fereasca dumnezeu sa avem nevoie de atata durere pentru a ne implini ca fiinte. aproape ca mi-e si teama sa rascolesc acum dupa un trecut din anii 1944-..... . dar trebuie fiindca imi dau seama cata nevoie am de acea responsabilizare.

in rest, apropiindu-ma de lucruri mai putin universale, mi-ar prinde bine o organizare pana-n cele mai mici detalii. am asteptat primavara, am inceput sa lucrez din nou de cateva saptamani, insa stiu ca e prea putin. cu vorba nu ajung insa nicaieri, cred ca doar listele scrise ma mai ajuta in vreun fel.

am vazut cat de mult poate insemna un pas aparent mic. stiu in acest moment exact de ce mi-e frica. si, ca sa continui in obisnuita sinceritate de care nu m-am temut niciodata, nici fata de mine (sau mai ales fata de mine), nici fata de blog si de cititorii cunoscuti sau nu, ma tem sa ajung acea varianta mai buna a mea. de ce? cel mai probabil, dintr-o timiditate pe care am avut-o de cand ma stiu. si e greu de explicat, dar se fac aproape doi ani de cand imi pun bete in roate si de cand ma lupt cu mine sa depasesc si acest ultim pas.

sigur, altii ar spune get to work and get it done. workin' on that.

si cam atat. m-a intrebat cineva dimineata cum mi-e viata.

ca un rasarit de soare, i-am raspuns.

zilele mele

începusem să-mi pierd răbdarea cu zilele astea ploioase. ieri am avut o zi excelentă, am primit ciocolată din oră-n oră, am ieşit seara la Ateneu la un concert simfonic (Brahms şi Ceaikovsky) şi-am continuat-o cu vin şi-o prăjitură în compania unui bun prieten.

Azi, de dimineaţă, am mers în piaţă de unde am cules ce vedeţi mai sus (bomboanele Bucuria nu-s în poză, dar le-am găsit la etaj în Piaţa Obor).

Numai zile ca acestea să am tot anul. :) Mai departe, prânz gustos, voie bună şi prieteni.

Se simte primăvara, cu adevărat!