bunicul meu nu are barbă albă, dar e plin de poveşti cu zăpadă

mi-am imaginat de multe ori cum ar fi fost să am un bunic cu barbă albă, care să fumeze pipă şi care să aibă o bibliotecă mare, mare de tot la ale cărei rafturi de sus să nu poţi să ajungi decât cu o scară pe picioarele căreia aş fi scrijelit eu omuleţi strâmbi cu picioarele subţiri ca un pai. bunicul meu nu are barbă albă, dar e plin de poveşti cu zăpadă. în ochii lui albaştri şi senini regăsesc şi acum amintirile unui copil care a cunoscut îndeaproape fiecare lună din an şi fiecare fir de iarbă. un copil care a stat de multe ori să vadă cum cară furnicile firimituri şi bucăţi de frunze. un copil care iubeşte şi acum, mai mult poate decât orice, dimineţile de vară în care vrăbiile ciripesc într-un fel anume. un copil care iubeşte teiul cel mare din curtea vecinei, un tei în care adesea guguştiucii îi însoţeau somnul de după-amiază. un copil care o să îşi amintească întotdeauna de lumina apusului când se spune că "se uită soarele-napoi" şi mâine o să fie cu siguranţă senin. un copil care a avut timp să asculte glasul pământului, care a avut timp să observe că lumina de primăvară e diferită de cea de vară, aşa cum lumina iernii e cu totul alta decât cea de toamnă. un copil care nu se împacă decât cu ploile din septembrie şi octombrie.
bunicul meu nu are barbă albă şi nu fumează, dar e plin de poveşti. şi ce-ar fi un bunic fără ele?


mi-e dor de o poveste spusă lin.