cel mai greu

cel mai greu îmi e să închid ochii şi să rabd atunci când ar trebui să nu fac asta. n-am mai scris. jumătatea lui martie a venit cu prima răceală din iarna aceasta şi poate cu cea mai puternică din ultimii doi-trei ani. cu nopţi de nesomn, cu nopţi de la care doar asta aşteptam şi pentru care părăsisem Bucureştiul. n-a fost să fie.
cel mai greu îmi e să nu devin arţăgoasă atunci când îmi sunt încălcate drepturile. aşa că devin arţăgoasă. şi folosesc cuvinte dure, dar fără să jignesc. şi totuşi, cuvintele acelea au mai multă încărcătură negativă decât înjurăturile pe care unii le aruncă pentru a se descărca. la mine nevoia de libertate răbufneşte odată cu aceste scrâşniri din dinţi şi demonstraţii pe care mai târziu regret chiar eu că le-am făcut. şi urăsc şi asta. să-mi fie creată impresia că celălalt habar nu are de zbaterile tale, că ceea ce pretinzi nu există, că în realitate nimic nu s-a întâmplat.
cel mai greu îmi e să găsesc oameni sinceri. oameni care să nu stea în faţa mea şi să îmi vorbească privind în jos, ca şi cum eu nu aş şti că incapacitatea lor de a mă privi în ochi se datorează minciunii.
cel mai greu îmi e, câteodată, să nu-i judec pe unii oameni. şi îi judec. şi privesc golul imens al vieţii lor, îl compar cu golul vieţii mele şi mă aşez pe o treaptă mai înaltă. şi cu atât rămân.
cel mai greu îmi e, uneori, să îmi păstrez cumpătul. să nu mă închid în mine şi să nu mă uit.
cel mai greu îmi e, adesea, să am credinţa că totul va fi bine.
cel mai greu îmi e să îmi mai păstrez credinţa în ceva.
dar, în disperarea noastră, trebuie să ne agăţăm de o şansă.