viaţa ca o risipă

eşti un laş, eşti un mare laş aşa cum îţi trăieşti viaţa acum, zi după zi după zi după zi, nu, mai mult te târăşti prin viaţă, tragi aer în piept cu o frică care te paralizează, până şi atunci când ieşi din casă te temi, te temi că o să calci pe lângă linia asta subţire şi că o să cazi, o să te prăbuşeşti ca cerşetorii pe care îi vezi în fiecare zi şi de care ţi se face milă şi greaţă în acelaşi timp când îi vezi atât de murdari, când tu îţi oglindeşti sufletul în hainele lor. şi-i mai îmbolnăveşti şi pe alţii cu ritmul ăsta al tău, cu golul ăsta adânc din tine care se măreşte şi care te face să emani depresie şi disperare. tradiţiile sunt bune, să ştii, tradiţiile alea în care iubeşti până la moarte sau tradiţiile alea în care te bucuri că e primăvară şi te duci şi stai ca un om nebun în grădină şi priveşti cireşii în floare şi te aşezi pe iarbă şi numerii norii albi, primii nori de primăvară. tradiţiile sunt bune, dar tu ai ales un drum care trece şi dincolo de modern, dincolo de ce înseamnă a-ţi trăi viaţa, chiar şi aşa, departe de natură. şi-i mai îmbolnăveşti şi pe alţii. şi gata. ceva trebuie făcut. şi n-am de gând să reinventez roata, aşa că-mi rămâne altceva de făcut (cum bine-a spus cineva cu un post mai jos).

aviz celor care s-au obişnuit să creadă că scriu foarte mult despre mine:
acest text nu este despre mine.

feel free to comment.