aş fi vrut să.

aş vrea să vă spun despre atât de multe lucruri. despre lucrurile pe care mi le doresc, despre omul care îmi doresc să devin. se tot spune că scrisul vindecă. nu ştiu cât e de adevărat, ştiu doar că nu aş putea să nu mai scriu. şi nu ştiu dacă m-a ajutat să iert. eu cred că iertarea se datorează în primul rând uitării. m-a ajutat în schimb să mă cunosc, să pot face un portret al celei care sunt acum. să ştiu că am devenit, treptat, un om care iubeşte liniştea. muzica liniştită, oamenii liniştiţi, vocile liniştite şi chipurile blânde. încăperile liniştite, ferestrele mari şi pereţii acoperiţi în întregime de cărţi. să ştiu că, în ciuda liniştii, în mine e cea mai mare dezordine. să ştiu că mă schimb în permanenţă, că în mine se fărâmă în fiecare clipă gânduri. că le recompun şi mă recompun. că muzica ajunge uneori să fie sfâşietoare. că e frumos să fie aşa. că în viaţă o să am nevoie de oameni liniştiţi pentru a fi şi eu, la rândul meu, un om bun. altfel, încercând să-mi explic de ce ei nu sunt ceea ce-mi doresc, i-aş judeca şi nu mi-ar fi niciodată pe plac. nu pot să schimb oamenii, nu sunt încă mulţumită pe deplin de ceea ce sunt şi, prin urmare, nu sunt suficient de puternică pentru a oferi şi altora din liniştea mea. şi poate că aşa e cel mai bine. pentru că, de fapt, nu putem să schimbăm oamenii, dar, de cele mai multe ori, ni-i putem alege.