drumuri

acelaşi tren de dimineaţă mă purta în după-amiaza aceasta către casă. nu m-am obişnuit nici acum cu locurile, nu reţin peticele de pământ, casele, pădurile. iar azi, după ce trei ani de zile am făcut acest drum aproape în fiecare săptămână, azi am văzut trei căprioare. nu era nici o pădure prin preajmă, doar câteva rânduri de plopi gălbui şi osteniţi de iarnă. dar poate că lor le era suficient atât, o casă atât de mică, lungă şi subţire, prin care vântul şi soarele pătrund în voie. mă-ntreb de ce nu sunt şi eu mulţumită cu puţin. aş fi vrut să scriu în tren, aveam gânduri frumoase. mereu uit ce vreau să povestesc, chiar şi atunci când îmi repet la nesfârşit frazele. ajung aici şi mă trezesc scriind cu totul altceva. tot azi, la primul curs, cineva a amintit de cărţile care se citesc repede, pe care le înfuleci pe negândite. pe nemestecate. şi-a mai spus că o carte ca asta poate fi şi bună, că poate tocmai de-asta o citeşti atât de repede. mă gândeam în timpul ăsta că atunci când dau peste o carte bună, trag de ea la nesfârşit. cine ştie când o să mai dau peste o carte care să-mi placă la fel de mult? care să mă răstoarne, să mă tulbure şi să zdruncine ceva în mine? sau care să mă liniştească, să mă legene ca pe un copil mic?
o să vă povestesc însă mâine cum astăzi în tren mă întrebam dacă nu cumva unele decizii pe care le luăm sunt întrebări capcană.