dupa-amiaza cu nori si blocuri vechi

antenele de pe blocuri, porumbeii, balcoanele gri, ferestrele acoperite cu hartie ingalbenita de soare, toate m-au purtat intotdeauna spre locuri si timpuri demult vizitate, simtite, adulmecate, pipaite cu o curiozitate de copil. raman astazi simtaminte pe care n-as putea sa le explic, ma intristeaza numai sa le ghicesc iarasi in apropiere.

ma intreb ce a mai ramas din copilul timid dintotdeauna si ce s-a intamplat cu antenele de bloc fixate atat de bine, cu cabluri, de amintirile mele. din copilul timid a ramas o frica pe care o ascunde destul de bine pana in punctul in care incepe sa iubeasca. apoi o ia la fuga si isi savureaza amintirile in fata unei cesti de ceai.

dincolo de amintirea felului in care lumina se vede diferit intr-o dupa-amiaza de duminica si cu totul altfel intr-una de noiembrie, copilul acesta timid iubeste. si iubeste din toata inima si toata dragostea aceasta doare si uneori i se pare ca e prea mult.

antenele de blocuri si ferestrele murdare, cu aceeasi sticla de dinainte de '89, mai pot fi inca vazute si in centrul capitalei. nu s-a schimbat nimic, imi spun. poate doar oamenii, poate doar palariile pe care barbatii nu le mai poarta. asa ca femeile au incetat sa mai primeasca flori, odata cu disparitia palariilor.

as vrea sa stiu cum sa te iubesc.