mă cutremur cel mai adesea când se lasă întunericul, când muzica îşi întinde către mine miile de ace, miile de braţe care mă înţeapă, care mă cuprind. atâta durere, atâta dragoste adunată şi îngrămădită într-un singur om pentru un singur om. fiecare clapă de pian înseamnă durere şi un trecut în care am existat, dar de care nu-mi mai amintesc nimic. fiecare înserare şi fiecare stradă cu clădiri înalte înseamnă o viaţă pe care am trăit-o alături de tine, dar din care nu-mi mai amintesc nimic. n-a mai rămas decât o strângere de inimă la mici semne din viaţa de zi cu zi, semne pe care astăzi nu le mai înţeleg, doar le simt şi mă cutremur.
uneori mă gândesc că nu am să citesc niciodată tot ce vreau să citesc. uneori mă gândesc că nu o să iubesc niciodată cât pot să iubesc. uneori mă gândesc că o să mor înainte să apuc să citesc tot ce vreau să citesc. dar cel mai mult mă sperie gândul că ar rămâne mult prea multă iubire neîmpărtăşită.
uneori mă sperie întunericul şi singurătatea. alteori mă sperie dragostea şi prezenţa ta. uneori fug de mine. cel mai adesea fug de mine.
nu mai rămâne nimic din oameni. există un singur lucru care mă defineşte. doar că nu ştiu care e.
si eu am impresia ca voi muri tanara... fara sa fac tot ce vreau sa fac...
ReplyDeletema zbat sa fac cat mai multe, sa dorm cat mai putin... dar corpul se razvrateste!
ai grija de tine... si bifeaza cat mai multe iubiri si cat mai multe lecturi si bucurii....
Claudia