uneori ai certitudinea întregii tale fiinţe

foto:bedroom view, yesterday.

îţi imaginezi brazi plini de zăpadă, lumini ca prin ceaţă, în faţa unei clădiri cu un aer important. îţi aminteşti de o haină de iarnă, groasă. parcă ai fost tu acolo şi totuşi, parcă a fost altcineva. aştepţi. cele mai dese momente sunt cele în care ştii că totul s-a terminat cu mult timp în urmă şi că de atunci nu a mai existat nicio cale de urmat. e doar o câmpie întinsă, albă, pe care nu contează în ce direcţie o iei.

e noapte. noaptea oboseşti întotdeauna şi uiţi. abia dimineaţa ai certitudinea întregii tale fiinţe. te zguduie adevărul, te prăbuşeşte în tine conştiinţa unei realităţi atât de neaşteptate. ţi-e indiferent dacă dispari acum sau mai târziu. exişti prin simplul fapt că ocupi un loc în spaţiu. exişti prin faptul că ai cearcăne, că uneori mănânci, că uneori iei pastile, că uneori dormi câteva ore. exişti apăsător prin gândurile pe care le ai în fiecare zi. exişti dureros şi tot exişti. ai încercat să-ţi simplifici existenţa, dar ai dat greş. dai greş în fiecare zi pentru că nu mai ştii de ce exişti. şi mai ştii că nu are nimeni niciun plan pentru tine. ale tale au dat toate greş.

îţi priveşti uneori mâinile şi te rogi să tremure. doar ca să ştii că ceva în tine nu funcţionează cum trebuie. ca să ai de dus o povară palpabilă. ca să poţi plânge în fiecare zi. ca să se termine.

te-ai uitat. atunci când încerci să te descoperi, te pierzi. te uiţi şi, într-un final, nu te mai recunoşti deloc. leonin, leoniană, leonian. nebunia poate fi ascunsă uşor chiar şi atunci când o porţi cu tine în fiecare clipă. acum vrei zăpadă şi vrei să fii trasă de mână. ştii însă că nu există nimeni suficient de puternic. şi mai ştii că tu te opui din toate puterile.

mai ştii şi că nimeni nu înţelege nimic. şi mai ştii că viaţa oamenilor este făcută din cercuri, că unii trăiesc la fel din trei în trei ani, că unii trăiesc la fel în fiecare an, că cercurile tale sunt aceleaşi la fiecare câteva luni. aşa că nu o să se schimbe niciodată nimic, ţi-ai trăit deja zeci de cercuri, le poţi desena, sunt identice, iar tu te-ai schimbat mult prea puţin.ai devenit însă, cu fiecare cerc, mai nepăsătoare. e precum ameţeala care apare atunci când te roteşti pe loc, apoi te arunci pe pat, iar camera te ia pe sus şi te roteşte în continuare. şi ştii, în această ameţeală, că ţi-ai mai trăit un cerc.

de ce nu vrei? pentru că nu poţi, e simplu. preferi aceleaşi cercuri, până la sfârşitul vieţii. preferi aceleaşi cercuri, decât să calci în afara cercului şi să nu te mai poţi întoarce niciodată la tine.

dar nimeni nu înţelege niciodată nimic.