just a short update before I hit the road

I finished the children story (it's not yet a book, but it will hopefully become one, I still have to get in contact with xavia who was so kind offering to participate to this project). as you can see, I finished it today and today is still March so hooray, I managed to write it in time. Now, in a few hours I'll be leaving, I can't wait to see again my dear city and I won't be able to keep you updated since I'll be giving up internet for a week. :) this should come as a nice break. hugs to all of you, I promise photos when I come back.

©Verde Ursuz

pe-aici, pe-acolo

mâine-ar trebui să vă ofer poveşti frumoase şi să vă mai spun ce şi cum. doar că mâine noapte plec la Viena (oraşul meu de suflet, as some of you might recall). şi până atunci, printre bagaje şi gânduri de luat cu mine, promit să mă întorc să-mi iau rămas bun până săptămâna cealaltă, când mă voi întoarce.

drumuri

acelaşi tren de dimineaţă mă purta în după-amiaza aceasta către casă. nu m-am obişnuit nici acum cu locurile, nu reţin peticele de pământ, casele, pădurile. iar azi, după ce trei ani de zile am făcut acest drum aproape în fiecare săptămână, azi am văzut trei căprioare. nu era nici o pădure prin preajmă, doar câteva rânduri de plopi gălbui şi osteniţi de iarnă. dar poate că lor le era suficient atât, o casă atât de mică, lungă şi subţire, prin care vântul şi soarele pătrund în voie. mă-ntreb de ce nu sunt şi eu mulţumită cu puţin. aş fi vrut să scriu în tren, aveam gânduri frumoase. mereu uit ce vreau să povestesc, chiar şi atunci când îmi repet la nesfârşit frazele. ajung aici şi mă trezesc scriind cu totul altceva. tot azi, la primul curs, cineva a amintit de cărţile care se citesc repede, pe care le înfuleci pe negândite. pe nemestecate. şi-a mai spus că o carte ca asta poate fi şi bună, că poate tocmai de-asta o citeşti atât de repede. mă gândeam în timpul ăsta că atunci când dau peste o carte bună, trag de ea la nesfârşit. cine ştie când o să mai dau peste o carte care să-mi placă la fel de mult? care să mă răstoarne, să mă tulbure şi să zdruncine ceva în mine? sau care să mă liniştească, să mă legene ca pe un copil mic?
o să vă povestesc însă mâine cum astăzi în tren mă întrebam dacă nu cumva unele decizii pe care le luăm sunt întrebări capcană.

guguştiuc

sunt acasă. acasă unde, de foarte multă vreme, am încetat să mai scriu. nu mai ştiu cum. m-am închis în lumea mea, dincolo, în haosul în care toţi studenţii din provincie aleg să se sufoce.
ghemuită într-un colţ al canapelei, citeam Exuviile. Citisem 60 de pagini într-o seară, apoi nimic. Se instalase din nou tăcerea-amuţire a acestui loc pe care încerc să îl redescopăr cu fiecare călătorie de tren. Şi-n această muţenie, în această după-amiază întunecată de martie, am auzit din nou guguştiucii. mi-am amintit poate într-o secundă de alte după-amiezi, de copilul din mine, ghemuit pe o altă canapea, ţinând în mână o altă carte. o aşteptam pe mama atunci. şi tot atunci, ieşeam din casă chiar şi în zilele friguroase şi mă jucam cu pietrele. îmi amintesc şi acum frigul pe care mi-l împlântau în mâini. căldura pe care le-o ofeream răsucindu-le pe toate părţile. iată, acum făcusem o canapea. aici, o masă. o piatră mică, cenuşie, ovală, un scaun. o lume mică, în faţa mea, din pietre. eu, un copil, sau un uriaş poate, jucându-mă cu lumi mai mici.
acum nu mai aştept pe nimeni. nu cu aceeaşi nerăbdare. acum aş vrea doar să-mi împart lumile şi să-i arăt şi lui, prin ochii mei, lumea uriaşilor.
acum totul se reduce, îngrozitor destin, chiar la inexistenţă. la un sentiment pe care nu-l pot prinde cu mâinile. la un simplu, cutremurător, cântec de guguştiuci.

Anton Holban-"O moarte care nu dovedeşte nimic"

Dar o carte care dovedeşte că iubirea e adeseori înlocuită cu un ataşament bolnăvicios, cu lene şi egoism. Că e uşor să stai cinci ani lângă cineva fără să iubeşti acea persoană. Şi chiar dacă uneori te mai întrebi ce e în neregulă cu tine, ajungi să te convingi că era ceva în neregulă cu celălalt. Sandu e un misogin, mi-am zis încă de la primele pagini. Dar mi-am dat seama că cel mai probabil aşa erau privite femeile pe atunci, ca nişte fiinţe pe care puteai să le modelezi, ca nişte marionete care nu aveau în minte decât măritişul. Oricum, purtarea lui Sandu, gândurile lui, totul se întâlneşte şi astăzi. Şi-n mod ciudat, azi judecăm mult mai aspru acest comportament. Ce tot spun? Eu judec mult mai aspru acest comportament. Dacă privesc în jur (şi "simt enorm şi văd monstruos"), mulţi oameni aleg să trăiască aşa şi să se plictisească, uneori teribil, alături de un (in)significant other. Irina imploră, Sandu imploră şi el. Şi relaţia lor ajunge să împlinească cinci ani. Şi pe urmă, Irina renunţă la tot. Sfârşit previzibil, Sandu nu regretă absolut nimic. Şi-a găsit altă ocupaţie, o altă minte pe care o poate modela după bunul plac. Mi-ar fi plăcut să citesc mai mult despre Irina, să simt că în momentele lor de scurtă fericire, Sandu o privea cu adevărat. Dar nimic, nici o imagine nu-mi lasă vreo amintire plăcută. Rămân poate doar cu momentul unei scurte vacanţe la ţară. Astăzi, Sandu ar fi un misogin teribil. Teribil misogin. Mă gândesc cum am fugit eu de relaţii în care simţeam că ar fi trebuit ca unul dintre noi să implore. Mă gândesc cum m-am resemnat şi atunci când cineva a decis să plece. Cum nu am implorat. O despărţire care altminteri nu dovedeşte nimic.

am fost la un documentar şi-am început să plâng

apoi s-a făcut dimineaţă. şi tot ce-am lăsat în urmă, se strânsese din nou în mine. şi lângă tine nu am loc să plâng, iar eu nu suport asta. dă-mi, te rog, voie să fiu nefericită. nu e vina ta, nu e vina nimănui. poate nici a mea. e vina unor vise năruite, e vina unor speranţe care au murit, e vina trecerii timpului. e vina unor întâmplări care au lăsat urme adânci deşi la suprafaţă nu se vede nimic. e vina ploii. e vina unor amintiri care s-au transformat în dorinţe. e vina unui gol imens. e vina unui lucru care poate n-a existat niciodată.

m-am înşelat. fericirea nu stă în lucrurile mărunte. ca şi nefericirea, ea stă în lucrurile mari, care ţin de spirit, de mulţumirea de sine, de lucruri pe care dacă un om le atinge, devine un erou. iar eu sunt un dezertor. mă mir că nu m-au închis până acum, mă mir că m-au lăsat să lupt în continuare, să mă feresc de gloanţe şi să mă zbat sperând că războiul se va termina. poate e şi asta un fel de închisoare. libertatea.

fă-mă fericită. cum poţi tu, cum ştii tu. doar fă-mă fericită. eu nu mai sunt de mult timp propriul meu punct de sprijin.

iar tu, tu de ce nu mă laşi să fiu nebună atunci când vreau? de tine trebuie să-mi ascund supărările, de tine trebuie să-mi ascund nebunia şi nemulţumirile. tu. pe umărul tău ar trebui să plâng. dar îţi înţeleg teama. teama de a fi greşit cumva, undeva. şi totuşi, eu n-aş reacţiona la fel. să ţii minte.

hai să ne mutăm pe un bulevard mare, cu tei şi chiparoşi, într-o vilă veche.

e vina mea pentru că trăiesc peste zece ani, pentru că am obosit, pentru că nu-mi doresc acum ceea ce am deja.

cuvintele tale rănesc cel mai mult. dacă mi le-ar spune un străin, le-aş lua ca pe o glumă. dar ale tale dor şi zdruncină ce-a mai rămas. nimic nu vindecă, nici râsul, nici plânsul. când era linişte, ai lovit fără să ştii şi ai spart o fereastră. ai zgâriat liniştea cu cioburile acelea. iar o linişte zgâriată se reface mai greu decât o urmă lăsată pe piele.

totul apasă mult prea greu. ce-i de făcut cu o imensă durere?

N.B. în acest text nu este vorba de iubire sau de inimi rănite.

Aventurile lui Habarnam-Nikolai Nosov

Capitolul unu
Piticii din Oraşul Florilor

Era odată un oraş de basm, locuit de pitici. Li se spunea pitici pentru că erau mici, mici de tot. Oricare dintre ei nu era mai înalt decât un castravete, şi nici acela prea mare. Însă oraşul lor era tare frumos. Pe lângă fiecare casă creşteau sumedenie de flori: margarete, romaniţe, păpădii. Până şi străzile la ei aveau nume de flori: strada Campanulelor, aleea Romaniţelor, bulevardul Albăstrelelor. Iar oraşul se numea chiar Oraşul Florilor. Şi era aşezat pe malul unui pârâu. Piticii îi ziceau apei acesteia Pârâul Castraveţilor pentru că pe malul lui creşteau foarte mulţi castraveţi.

Găsiţi aici cartea cu ilustraţiile originale. O carte care, aşa cum scriam acum ceva vreme, mă leagă strâns de copilărie, de nişte zile îndepărtate de primăvară şi de un soare pe care nu am mai reuşit să-l regăsesc vreodată.

viaţa ca o risipă

eşti un laş, eşti un mare laş aşa cum îţi trăieşti viaţa acum, zi după zi după zi după zi, nu, mai mult te târăşti prin viaţă, tragi aer în piept cu o frică care te paralizează, până şi atunci când ieşi din casă te temi, te temi că o să calci pe lângă linia asta subţire şi că o să cazi, o să te prăbuşeşti ca cerşetorii pe care îi vezi în fiecare zi şi de care ţi se face milă şi greaţă în acelaşi timp când îi vezi atât de murdari, când tu îţi oglindeşti sufletul în hainele lor. şi-i mai îmbolnăveşti şi pe alţii cu ritmul ăsta al tău, cu golul ăsta adânc din tine care se măreşte şi care te face să emani depresie şi disperare. tradiţiile sunt bune, să ştii, tradiţiile alea în care iubeşti până la moarte sau tradiţiile alea în care te bucuri că e primăvară şi te duci şi stai ca un om nebun în grădină şi priveşti cireşii în floare şi te aşezi pe iarbă şi numerii norii albi, primii nori de primăvară. tradiţiile sunt bune, dar tu ai ales un drum care trece şi dincolo de modern, dincolo de ce înseamnă a-ţi trăi viaţa, chiar şi aşa, departe de natură. şi-i mai îmbolnăveşti şi pe alţii. şi gata. ceva trebuie făcut. şi n-am de gând să reinventez roata, aşa că-mi rămâne altceva de făcut (cum bine-a spus cineva cu un post mai jos).

aviz celor care s-au obişnuit să creadă că scriu foarte mult despre mine:
acest text nu este despre mine.

feel free to comment.

instead of breakfast

am terminat blogul: Un ceai.

Preview:

şi dacă-i aşa, atunci ce ne facem?

ce ne facem? ce ne facem dacă lucrurile stau exact aşa cum te temi tu că stau? pentru că situaţia e, nu-i aşa, tulburătoare. usturătoare. în tot cazul, cert e că doare. că totul e atât de prost construit, da, ca un banc prost, ca o glumă fără poantă, ca o păcăleală amară. ce ne facem? cenefacem. autor de literatură. mincinos profesionist. despărţitor. înşelător. ce ne facem? ce ne facem dacă situaţia e asta? asta pe care o vezi atât de clar şi care te înspăimântă tocmai pentru că în momentul acesta pare singura concluzie evidentă şi logică. am cam încurcat-o atunci. da, da, în cazul ăsta, suntem pierduţi, să ştii. nu se mai poate face nimic. poţi să laşi de la tine, dar trebuie să laşi mult. trebuie să închizi ochii şi să te prefaci că eşti un om fericit. trebuie să le spui şi altora că eşti fericit. dar pe urmă ai voie să te duci la tine acasă şi să începi să plângi. şi să plângi din toată inima, cu disperare, pentru că viaţa ta nu e aşa cum vrei, pentru că tu ţi-ai imaginat altfel lucrurile şi pentru că ai impresia că ai greşit undeva şi că din cauza asta nimic nu e acum aşa cum credeai tu când erai tânăr şi neştiutor. şi era bine, măcar erai prost şi fericit pe atunci. da, erai fericit, dar acum ai gustat din viaţă şi ai un gust amar în gură, ca atunci când uiţi să te speli într-o seară pe dinţi şi dimineaţa te trezeşti cu un gust aiurea. aşa şi acum, acum eşti mai deştept, dar nefericit. şi nu ştii ce să faci. eşti atât de deştept încât vezi bine că situaţia nu poate fi rezolvată aşa că laşi de la tine, n-ai ce să faci. şi faci compromisuri, unul după altul. compromisdupăcompromisdupăcompromis. dacă ar şti, te-ar striga pe stradă "compromisule". dar ei nu ştiu, ei cred că tu eşti fericit. dar numai tu ştii cât ai lăsat de la tine, aşa că te duci seara acasă şi plângi din toată inima pentru că viaţa ta nu e aşa cum vrei.

toate ţărmurile

mi-a luat chipul în mâinile-i reci
şi mi-a suflat în ochi adevărul
ca un praf care ustură îngrozitor de tare
şi de la care lacrimile adunate formează o mare.

note to myself

once I buy a video camera, I'll make a documentary movie about love.

nouăsprezece grade

hmmm,
dezamăgire? nu chiar. de la unii oameni ştim la ce să ne aşteptăm la orice oră şi la orice vârstă. am mari dileme de luni bune de zile, dar acum că a venit primăvara, nu pot decât să sper că toate se vor rezolva. dacă totul ţine cu adevărat de gândire, atunci asta ar explica multe lucruri. şi tind să cred că aşa şi este. mi-s dragi oamenii în general şi niciodată nu-mi place când unii dintre ei se dovedesc a fi altfel decât ar fi frumos. nu putem să definim normalul, de acord, dar putem să definim moralitatea, etica, respectul, bunul simţ şi multe altele. putem să definim fiinţa umană aşa cum ar trebui ea să fie pentru a merita să sărbătorească bucuria de a trăi. am fost de prea multe ori tristă din cauza unor oameni care trec pe lângă viaţă cu ochii goi şi lipsiţi de speranţă. şi-am învăţat că tristeţea se ia. şi că trebuie să caut oameni fericiţi care au ştiut să înveţe multe de la viaţă. şi care speră şi care visează frumos.

un weekend minunat să aveţi!

so guys

mă bate un gând de la o vreme, să revin la pictat. aş vrea însă, înainte de toate, să găsesc pe cineva care să aibă timpul să vândă aceste tablouri. asta înseamnă un comision de 50ron pentru fiecare tablou indiferent de valoarea acestuia (preţurile variază: de la 200 ron până la 400). Persoana care s-ar ocupa de acest lucru trebuie să intermedieze întâlnirea cu cumpărătorul, nu să îi livreze tabloul. Plata se face în momentul achiziţiei tabloului de către cumpărător. Persoanele interesate îmi pot trimite un e-mail pentru a afla mai multe detalii.

I can do magic, me

Cum ar fi să apară imaginea asta la header? În loc de cea pe care o am acum.

o

după un moment de panică, m-am hotărât să recitesc aventurile lui habarnam. dacă între timp dispar, să ştiţi că am fost prima care a bănuit ceva.

cel mai greu

cel mai greu îmi e să închid ochii şi să rabd atunci când ar trebui să nu fac asta. n-am mai scris. jumătatea lui martie a venit cu prima răceală din iarna aceasta şi poate cu cea mai puternică din ultimii doi-trei ani. cu nopţi de nesomn, cu nopţi de la care doar asta aşteptam şi pentru care părăsisem Bucureştiul. n-a fost să fie.
cel mai greu îmi e să nu devin arţăgoasă atunci când îmi sunt încălcate drepturile. aşa că devin arţăgoasă. şi folosesc cuvinte dure, dar fără să jignesc. şi totuşi, cuvintele acelea au mai multă încărcătură negativă decât înjurăturile pe care unii le aruncă pentru a se descărca. la mine nevoia de libertate răbufneşte odată cu aceste scrâşniri din dinţi şi demonstraţii pe care mai târziu regret chiar eu că le-am făcut. şi urăsc şi asta. să-mi fie creată impresia că celălalt habar nu are de zbaterile tale, că ceea ce pretinzi nu există, că în realitate nimic nu s-a întâmplat.
cel mai greu îmi e să găsesc oameni sinceri. oameni care să nu stea în faţa mea şi să îmi vorbească privind în jos, ca şi cum eu nu aş şti că incapacitatea lor de a mă privi în ochi se datorează minciunii.
cel mai greu îmi e, câteodată, să nu-i judec pe unii oameni. şi îi judec. şi privesc golul imens al vieţii lor, îl compar cu golul vieţii mele şi mă aşez pe o treaptă mai înaltă. şi cu atât rămân.
cel mai greu îmi e, uneori, să îmi păstrez cumpătul. să nu mă închid în mine şi să nu mă uit.
cel mai greu îmi e, adesea, să am credinţa că totul va fi bine.
cel mai greu îmi e să îmi mai păstrez credinţa în ceva.
dar, în disperarea noastră, trebuie să ne agăţăm de o şansă.

Octavian Paler - "Viaţa pe un peron" şi Max Blecher - "Inimi cicatrizate"

Amândoi şi-au dus crucea cu o sensibilitatea pe care noi astăzi o pierdem din vedere. Şi poate că este mai bine aşa. Nu cred că am îndura să privim dincolo de ceea ce văd toţi. Despre Viaţa pe un peron nu pot să spun multe. Nu pentru că nu ar fi multe de zis, ci pentru că eu nu am citit suficient încât să cred că pot să scriu despre Octavian Paler, scriitorul. Pot doar să scriu din perspectiva umilului cititor care a luat în mâini această tulburătoare carte, care şi-a imaginat fiecare rând (şi ce imagini!) şi care a tremurat un pic la gândul că viaţa aceasta este poate doar o netrebnică aşteptare. Pot să spun însă ceva mai mult despre Blecher din varii motive. În primul rând, Inimi cicatrizate mi-a plăcut atât de mult încât Max Blecher va deveni cu siguranţă unul dintre autorii pe care îi voi citi în întregime. Romanul este unul autobiografic şi tocmai acest fapt îl face greu de citit. Nu ştiu dacă un om ţintuit la pat l-ar putea citi. Dacă, aşa cum spuneam la început, ar avea curajul să citească despre tot ceea ce simte, dar nu poate exprima în cuvinte. Blecher suferea de Morbul lui Pott (tuberculoză osoasă) şi a urmat tratamente în mai multe regiuni, printre care şi Berck. Este o lume fabuloasă, ai crede, o lume care nu are cum să existe cu adevărat. Ceea ce fascinează aşadar nu este doar sensibilitatea cu care Emanuel, protagonistul romanului, descrie senzaţiile unui bolnav, ci şi această nouă formă de existenţă împărtăşită de atâţia alţi oameni care par să se adune în acelaşi loc pentru a continua să trăiască acolo chiar şi după vindecare. Ca un blestem poate, tot la Berck pare să se strângă şi toată disperarea celor ajunşi acolo.
Romanul a apărut în 1937. Un an mai târziu, autorul părăseşte această lume, la vârsta de 28 de ani şi 9 luni.
Nu ştiu nici eu ce anume captivează la acest roman. Sinceritatea, faptul că totul s-a petrecut aievea, brutalitatea simţirilor sau, de ce nu, idilele conturate într-un mod neobişnuit. Nu ştiu nici eu exact. Poate sunt toate împreună. Poate e doar Blecher, prin definiţie.

inspired

someone once said that every great thing happens by accident. so I can only hope that by accident something great will happen to me. but until then, I have to try harder and find the right path.

păi

la mine nu se mai aplică principiul "fie şi-un lup mâncat de-o oaie". aşa se face că situaţii care altădată m-ar fi făcut să cred că totul s-a rezolvat şi că o să fie bine, azi nu mă mai mulţumesc nici măcar un pic. mai mult, mă uimesc acei oameni care se comportă ca şi cum nu s-a-ntâmplat, chiar dacă tu fierbi în clocote de câteva zile bune. şi ştiu că nu mai fac astfel de compromisuri fiindcă unii oameni nu se schimbă niciodată. aşa că nu pot să mai acord nici iertare, nici înţelegere, nici răbdare. azi am cumpărat "Exuvii", romanul Simonei Popescu, iar zilele trecute Anton Holban cu "O moarte care nu dovedeşte nimic". şi azi-noapte am terminat "Viaţa pe un peron" care mi-a ridicat nenumărate semne de întrebare, dar mi-a dat şi foarte multe răspunsuri. Doar e Paler, nici n-ar trebui să mai spun eu ce şi cum. şi câteva fotografii făcute azi, inspiraţie nu prea am azi, după cum e lesne de observat. sunt încă supărată şi aştept ca lucrurile să se rezolve cumva.

all I want

uneori îţi dai seama că vrei pe cineva lângă tine doar ca să îţi dea dreptate, chiar dacă ştii şi tu că spune asta doar ca să te facă să te simţi mai bine, chiar dacă ştii şi tu că nu ai dreptate. alteori vrei doar să auzi că o să fie bine, chiar dacă nimeni nu ar putea să schimbe lucrurile în vreun fel. uneori e bine să ai pur şi simplu pe cineva lângă tine. sau nu?

răbdarea, o virtute

ca omul matur şi megaresponsabil şi înţelept la care lucrez de ceva vreme, am decis să-mi potolesc nervii de primăvară şi să nu mă încrunt, să nu îmi las impulsivitatea să dea năvală şi să nu fac lucrurile să meargă şi mai rău. cel mai înţelept ar fi, aşadar, să stau deoparte şi să-mi văd de viaţa mea. pentru că (şi asta tot înţeleptul din mine a priceput-o de-a lungul timpului) pe unii oameni nu trebuie să încerci să îi ajuţi, cu unii oameni nu ai ce discuta şi, în fine, pe unii oameni trebuie să îi laşi să ia singuri deciziile greşite (pe care le-ar lua oricum, dar dacă te-ai amesteca şi tu, ar fi pe urmă vina ta). aşa că stau deoparte, privesc şi iau notiţe: aşa nu. şi aştept. şi ştiu că o să fie bine.

bun

să încercăm în continuare tratamentul minune: scrisul. care aşa cum s-a stabilit de comun acord, nu vindecă, dar tot e bun la ceva. nu închide rănile, dar parcă le calmează un pic. e ca atunci când îţi juleşti cotul (dar astăzi aşa ceva se întâmplă mai rar, din păcate nu se mai cocoaţă nimeni prin pomi şi nimeni nu se mai întinde peste garduri să fure câte un măr) şi cineva drag îţi suflă uşurel peste rana proaspătă ca să nu te mai usture atât de tare. aşa, e ca o adiere blândă de primăvară şi de aduceri aminte. bun.
şi când am porniri de zmeu şi-mi vine să iau paloşul ascuns de după uşă (porniri care nu se materializează niciodată şi care, pentru că rămân înăuntrul meu, macină şi ele ce prind, un plămân, un rinichi), mă pun pe scris, că poate-poate se rezolvă lucrurile aşa. desigur, această activitate (inacţiune, în realitate) nu duce nicăieri, iar lucrurile, atunci când se rezolvă, se aşează cum trebuie pentru că am avut noroc şi nu pentru că zmeul a năvălit după uşă, a luat paloşul în braţe şi s-a aşezat cuminţel în faţa laptopului (la lumina lumânărilor chiar) şi a început să scrie.
după cum spuneam, dragilor, am nevoie de linişte şi tocmai de linişte nu am parte. şi nu m-ar deranja poate atât de tare dacă toată zarva asta din afară nu s-ar adăuga neliniştii din interiorul meu. îmi pun însă dopurile în urechi şi mă prefac că nu mai aud nimic (avem până acum un zmeu cu paloş şi dopuri în urechi). dar sunetele pătrund oricum şi ştiu că mi-aş găsi liniştea în propria-mi singurătate la care râvnesc de multă vreme, dar de care am fugit după un an de locuit singură cuc. şi-acum mi-e dor de zilele acelea, dar între timp am învăţat că singurătatea e un lucru bun, că avem cu toţii nevoie de mult timp numai cu noi, ca să luăm pauze lungi şi să ne ascultăm neliniştea, de data aceasta, cea din noi, şi nu pe cea a celorlalţi.

de azi, gata cu fericirile din ceştile de ceai

că am stat eu bine şi m-am gândit că, la urma urmei, cel mai sănătos şi cel mai sigur e să fii cu picioarele pe pământ. că deşi noi, cei care visăm cu ochii deschişi, suntem aproape pe cale de dispariţie, asta nu înseamnă că trebuie să rămânem într-o lume care nu mai seamănă cu cea reală. adevărul e că sunt gropi multe pe trotuarele şi străzile din Bucureşti, că mulţi oameni sunt răi şi înjură în gura mare, că sunt mulţi cei care se iau de tine, uneori mai mulţi indivizi extrem de dubioşi în aceeaşi zi şi că, nu-i aşa, cu toată starea ta zen, îţi spui în gând că dacă ai fi fost bărbat le-ai fi tras o mamă de bătaie, iar dacă eşti bărbat, ei bine, eşti norocos, indivizii ăia dubioşi nu se iau niciodată de tine.
de azi, ar trebui să vorbim de ce se plâng bărbaţii de lipsă de atenţie. că pentru ei există mai puţine magazine, că pentru ei nu există suficienţi pantofi, că pentru ei nu există suficient Dumnezeu mai ştie ce. dar există. şi există şi o grijă faţă de această îngrijorare a lor. povestind cu amicul B (cunoscut pe acest blog şi sub numele de domnul H. şi pe care, de fapt, nu cred că l-am întrebat vreodată dacă-mi dă voie să scriu despre el) despre una-alta (am aflat recent, de la mama, că atunci când eram mică spuneam "altă una"), mi-a spus şi despre un articol din Esquire legat despre cărţile scrise de dive. dacă e cineva interesat, pot povesti cu mare "drag" despre situaţia cărţilor din România. cu mare drag. şi mai târziu, tot în această după-amiază cu iz de noroi şi noiembrie, aflându-mă la cumpărături strategice de aprovizionare, am cumpărat Esquire (pe care o cumpăr foarte rar, căzând pradă unor publicaţii extrem de asemănătoare între ele: Marie Claire, Elle şi Harper's Bazaar; am ajuns, din fericire, la înţeleapta concluzie că doar una e suficientă din când în când, doar pentru a-mi potoli orgoliul feminin). şi-n Esquire, după cum vă spuneam, am dat şi de-un articol în care se povestea despre cum încercăm noi să găsim cadoul potrivit pentru the very significant other. şi cum dăm greş, de cele mai multe ori. şi se termina cu strategii şi idei şi planuri. şi concluzia era că bărbaţii vor numai gadget-uri şi mpr3 playere pentru maşini şi tot felul de dubioşenii tehnologice greu de găsit. şi am răsuflat uşurată, punând revista deoparte. bărbaţii ăştia n-au decât să-şi caute singuri cadourile alea pentru care unele femei fac tumbe şi se dau de cinci ori peste cap pentru a le achiziţiona. ca să vedeţi că visătorul din mine nu a murit şi nici nu va muri vreodată (şi deoarece am cunoscut, de-a lungul timpului, numai oameni cărora încă le mai plac lucrurile cu semnificaţie), mă declar total împotriva acestei alergături după cadouri de acest tip. bărbatul ăla, oricare ar fi el, ar trebui să fie fericit indiferent de cadoul pe care tu i-l cumperi. pentru că i l-ai luat (presupunem că ţii totuşi la el) din iubire, pentru că te-ai gândit la el, pentru că îi oferi oricum iubire necondiţionată. pentru că de-asta iubiţi femeile. şi pentru că cele mai multe dintre noi nu au nicio treabă cu tehnologia - nu-i clişeu, e realitate - şi pentru că nu văd de ce ne-am chinui atâta (cu tumbe şi sărituri şi eventual şi exerciţii de echilibristică) pentru a demonstra că avem habar de lucruri de care, în realitate, nu prea ne pasă. pentru că nici lor nu o să le pese în vecii vecilor dacă rochia noastră se potriveşte cu pantofii.
un fel de post scriptum: să nu se ivească de pe undeva feministele, nu minimalizez capacităţile intelectuale ale nimănui.

martie.

frânturi de cameră.


chiar dacă ninge, e totuşi primăvară.

©foto: Verde Ursuz

aş fi vrut să.

aş vrea să vă spun despre atât de multe lucruri. despre lucrurile pe care mi le doresc, despre omul care îmi doresc să devin. se tot spune că scrisul vindecă. nu ştiu cât e de adevărat, ştiu doar că nu aş putea să nu mai scriu. şi nu ştiu dacă m-a ajutat să iert. eu cred că iertarea se datorează în primul rând uitării. m-a ajutat în schimb să mă cunosc, să pot face un portret al celei care sunt acum. să ştiu că am devenit, treptat, un om care iubeşte liniştea. muzica liniştită, oamenii liniştiţi, vocile liniştite şi chipurile blânde. încăperile liniştite, ferestrele mari şi pereţii acoperiţi în întregime de cărţi. să ştiu că, în ciuda liniştii, în mine e cea mai mare dezordine. să ştiu că mă schimb în permanenţă, că în mine se fărâmă în fiecare clipă gânduri. că le recompun şi mă recompun. că muzica ajunge uneori să fie sfâşietoare. că e frumos să fie aşa. că în viaţă o să am nevoie de oameni liniştiţi pentru a fi şi eu, la rândul meu, un om bun. altfel, încercând să-mi explic de ce ei nu sunt ceea ce-mi doresc, i-aş judeca şi nu mi-ar fi niciodată pe plac. nu pot să schimb oamenii, nu sunt încă mulţumită pe deplin de ceea ce sunt şi, prin urmare, nu sunt suficient de puternică pentru a oferi şi altora din liniştea mea. şi poate că aşa e cel mai bine. pentru că, de fapt, nu putem să schimbăm oamenii, dar, de cele mai multe ori, ni-i putem alege.

ode

I saw a man today
a young man
who looked like you
smelled like you
talked like you
even knew the same lies.
I saw a man today.

în vremea marilor căutări. Franz.

pe vremea aceea încă nu începuseră să închidă librăriile de pe Toulouse. Oamenii încă mai aveau bani şi timp şi chef pentru cărţi. Iar Franz era unul dintre ei, un tânăr lung şi deşirat, ar fi spus unii. Pentru mine Franz era doar un cititor avid şi un student ceva mai introvertit. Se potrivea, credeam eu pe vremea aceea, idealului de bărbat cu care voiam să îmi împart zilele. Atât eram de neştiutoare, atât de puţin îmi doream. Sau, dimpotrivă, poate că puţinul acela era tocmai ceea ce devenea preţios prin calitatea sa de a fi atât de rar. Pentru că, trebuie să stiţi, în scurt timp, aproape nimeni nu mai citea. Nimeni în afară de Franz. Îşi construise o bibliotecă în casa unde locuia cu chirie, bibliotecă pe care dacă altădată mulţi ar fi invidiat-o, la momentul acela era dispreţuită de majoritatea celor care îl cunoşteau pe Franz, ba chiar şi de trecătorii care vedeau în serile de toamnă, prin ferestrele largi şi luminate, rafturi doldora de cărţi ale căror titluri puteau fi uneori descifrate din stradă. Ştiu asta pentru că mă opream adesea în faţa ferestrei de lângă uşă pentru a-i admira biblioteca, pentru a-mi imagina dacă Franz citea în acel moment, dacă lua şi ceaiul, dacă îi plăcea cartea pe care o citea şi aşa mai departe. Aşa că Franz devenise, fără ştirea sau voia lui, adorat în secret şi din stradă. Devenisem şi eu la rândul meu, din ce în ce mai curajoasă. Nu mă mai mulţumeam să mi-l imaginez citind, îmi doream să îl cunosc şi să mă cunoască.

şi aşa, ca o ţesătură destrămată, îmi simt zilele acestea inima

uneori mi-e dor să-mi fie dor. aşa că acum mi-e dor şi când mi-e dor, nu mi-e tocmai bine. e o stare în care îmi amintesc de multe lucruri şi o stare în care visele devin dureroase, iar eu mă transform într-un om rău şi morocănos de care aş vrea să reuşesc cumva să mă descotorosesc pentru totdeauna. şi acelaşi om rău apare atunci când se teme că unele vise nu se vor împlini poate niciodată şi când uită să zâmbească şi simte că în interior se destramă poveşti în mii şi mii de fire care nu se vor mai împleti vreodată la loc. şi aşa, ca o ţesătură destrămată, îmi simt zilele acestea inima.


sursă foto: randomly internet, not mine.

această nouă etapă

uneori nu e prea târziu şi e mai bine decât niciodată. am mult de recitit, dar am şi mai mult de citit. şi-aşa se face că mă regăsesc acum, la ora asta înaintată, fredonând un menuet şi făcând liste întregi cu autori pe care trebuie să îi "revăd" şi cărora e obligatoriu să le ofer acum (cât încă nu-i timpul trecut) atenţia cuvenită pe care nu le-am acordat-o la vremea la care tocmai asta se cerea de la noi. eram, fireşte, mult prea "ocupată" cu şcoala. nu m-am împăcat niciodată cu argumentul pe care îl foloseau profesorii atunci când le spuneam că nu înţeleg (de ce alţii nu înţeleg) de ce trebuie să studiem ani de-a rândul materii care nu ne vor mai folosi niciodată şi care pentru că nu ne atrăgeau, nici nu se lipeau de noi în vreun fel. răspunsul era de fiecare dată acelaşi: pentru cultura voastră generală. după 17 ani de învăţământ, cei mai mulţi români stau prost exact la capitolul ăsta: cultura generală. aşa că răspunsul nu era cel bun şi cu siguranţă în unele cazuri era datorită faptului că materiile nu erau predate cum trebuie. eu am avut însă întotdeauna un sentiment de revoltă faţă de lucrurile care nu mă atrăgeau şi care ne erau "servite" cu forţa. pentru cultura noastră generală. pentru că după ani întregi de chimie, biologie şi fizică, timp în care am fi putut aprofunda şi studia (în sfârşit!) ca la carte ceea ce ne interesa cu adevărat, contau, s-ar părea, conversaţiile în care ne-am da brusc cu părerea despre Dumnezeu ştie ce reacţie chimică. şi asta ne-ar face inteligenţi în ochii celorlalţi participanţi la discuţie. sunt lucruri care ni se spuneau adesea în anii de şcoală. bineînţeles, acelaşi sentiment îl au şi cei care studiau aprofundat franceza când ei aveau ca pasiune ştiinţele exacte. să-mi fie iertate greşelile pe care (dacă există) nu le mai pot corecta acum deoarece în curând va bate ceasul ora trei (chiar mi-ar plăcea să am un ceas care să bată cu adevărat ora trei).
[o coincidenţă plăcută a făcut ca eu să ascult Vivaldi în timp ce google îmbrăca haine noi aniversând naşterea compozitorului.]
cum spuneam, e vremea unor mari schimbări. nu pot decât să mă bucur că descopăr acum oameni care reuşesc să îi schimbe în bine pe cei din jurul lor.
nu o să spun ce simt că trebuie să recitesc, ci doar pe cei pe care voi începe să îi citesc imediat după Paler, Self şi Bellow. Lista nu-i mare, dar sigur va fi bogată:
Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu, Paul Cernat, Petru Cimpoeşu, Nichita Danilov, Matei Florian, George Ciprian, Ioana Nicolaie. Scriitori români contemporani cu care am decis să fac cunoştinţă abia acum, dar îmi fac mea culpa şi trec la citit. vă invit la lectură în cazul în care aţi rămas acum fără autori.

Zi

Poezie din vol. Noapte sau zi de Simona Popescu:


O respiraţie? respiraţia mea?
- trecut-au ore şi învârt aceeaşi întrebare
umplut-am pagina de cercuri copăcei axoni şi cifre alandala
tot răsucind în cap.
Apoi am început privind în gol
(adică-n ţesătura unui frunziş adânc din faţa mea)
am început să-mi amintesc ceva din visul meu
în care nu erau imagini – sau nu asta conta –
ci percepeam direct Substanţă:
un fel de înţelesuri fără de limbaj
şi fără de imagini
un fel de re-ordonări secunde de dinainte de imagini
de dinaintea filmului cel mut
un…protovis.

Apoi parcă stăteam în faţa mea
Şi-aşa cum se-ntâmplă câteodată când îţi vorbeşte cineva
- şi nici nu-l mai auzi şi tu te-nfăşori pe dinăuntru
şi-ţi simţi gândirea liberă
ca pe un fluture zburând în preajma ta –
la fel un soi de mine dansator
faţă de mine-ncremenita
se purta.

Cum răsuceam la chestia asta de ameţisem bine
Nişte glasuri fetiţeşti m-au tras din vălătuc
- şapte pitice fete urlând din răsputeri
sub geamul meu neîncetat
şi fără nici o noimă:

tinca patinca pitula
krikrikri krakrakra
tinca patinca pitula
să rămâi aşa

today's wish

să nu mai las persoanele morocănoase să-mi strice zilele de martie. de ce să împrumut din personalitatea lor tocmai aceste elemente negative?!

1 Martie

de azi, dragilor, e oficial primăvară.
şi oficial, de azi, totul trebuie să revină la viaţă şi la un verde crud (nu ursuz).
în mod solemn îmi promit că în martie voi termina de scris cartea.
şi vă doresc din inimă o primăvară frumoasă!


Zooey Deschanel, de ascultat în fiecare dimineaţă din fiecare anotimp.