cravings

n-as spune ca visez. cand spui ca visezi la anumite lucruri, imi imaginez ca visezi la ceva ce nu ai avut. as spune, mai degraba, ca mi-e pofta sa lucrez, ca doar la asta ma gandesc, ca vreau sa stau si sa aleg pietre, forme, sa caut tehnici de lucru si sa le pot folosi si invata. si sunt aproape, atat de aproape. zilele acestea am tot luat decizii, in mai multe directii. si inca simt ca e o vreme din care abia se nasc lucruri si ca peste zece luni totul va fi slefuit si mult mai mare. dar ce stiu eu? ultima oara imi imaginam ca ceea ce se intampla acum o sa aiba loc abia peste un an.

stii de ce cred ca ne e frica atunci cand nu putem sa lucram? ca nu vom reusi sa facem totul deodata, ca nu o sa avem cum sa ne scufundam brusc in bucuria lucrului. nu, nu ma tem ca dispare pasiunea, abia astept stiind ca o sa se accentueze, ca o sa se transforme in ceva frumos. citeam pe un blog al unui om care parca incepe sa imi placa din ce in ce mai mult, in mare parte datorita unei sinceritati de care nu se teme, cum a reusit sa se bucure de compania aceleiasi echipe vreme de zece ani. ce lucru frumos, sa gasesti oameni care sa fie alaturi de tine chiar si dupa 10 ani!

dar azi, doar azi, mi-e frica sa intru serios in paine. as bea si zece cafele daca as putea. as citi, intr-un colt al camerei, bucuroasa ca nimeni nu ma vede si nu ma aude. doar ca e iar unul dintre momentele peste care trebuie sa trecem pur si simplu. nu ma intelegeti gresit, imi place ce fac. chiar daca e diferit de a face bijuterii, am invatat sa-mi placa. am invatat, mai bine spus, sa apreciez ce am. si, cum a zis bine cineva, salariile noastre sunt mai mari decat salariile a sute de milioane de oameni.

traim inca in bule, mai mari sau mai mici. e mai usor sa nu vedem, sa nu empatizam. nu spun ca trebuie sa credem ca traim intr-o lume in care diferenta dintre saracie si lux a atins un nivel incredibil. doar sa nu uitam ca ce avem noi e mai mult decat suficient. sa nu credem ca fericirea noastre depinde de a avea mai mult. cred sincer ca fericirea omului se afla in bogatia sufletului. iar eu incerc sa-l curat pe al meu, sa fac curat acolo, sa-l readuc catre niste axe pe care pare sa le fi pierdut. m-am mai apropiat de ceea ce cred ca o sa-mi prinda bine, dar nu e suficient.

asa cum am auzit pe cineva spunand dis de dimineata, daca nu suntem suficient de buni sau liberi din punct de vedere creativ sau personal, trebuie sa muncim ca sa imbunatatim aceste lucruri si sa ne concentram asupra partilor pozitive.

iar mie imi place sa cred ca fac asta. numai ca uneori imi pierd rabdarea, simt ca trebuie sa fac singura prea multe si mi-e frica sa cer ajutorul. ma intreb: oare se va intampla? ma tem. dar e bine ca ma tem. m-as teme mai mult daca nu m-as teme. fiindca ar inseamna sa merg fara sa ma uit pe unde calc. sa nu credeti ca e un drum al fricii. e un drum presarat cu incredere, energii care reapar atunci cand imi dau seama ca incep sa se piarda, prieteni, modestie si multe multumiri.