sa nu uiti

acum inteleg respectul care se impune celor plecati dintre noi. am aflat acum cateva minute ca nu mai esti, bunicule. inca nu imi dau exact seama ca tu nu vei mai fi acasa. ca, de pe marginea patului, nu imi vei mai povesti cum ai reusit sa iesi dintr-un viscol care te-a prins noaptea pe camp, in plina iarna. cum strabateai sute de kilometri cu motocicleta. cum strabateam amandoi drumul pana la gradinita. dar iti promit ca nu voi uita niciodata cum ma tineai de mana. pe tine te-am iubit enorm, enorm. si poate ca in ultimii ani n-am mai stiut sa arat asta. desi intotdeauna, cu drag, ti-am ascultat povestile pe care le repetam in gand odata cu tine. si le-as mai fi ascultat inca o suta de ani. nu mi-am luat la revedere. si poate ca asta o sa doara inca foarte tare multa vreme de acum inainte. si pe mama o sa o doara cel mai tare. iar eu stiu cum o sa reactionez. o sa fiu omul ala darz, cum altfel? o sa ii spun ca o sa fie bine si ca, asa cum i-am spus si acum, tu nu mai suferi. si nu mai suferi, nu-i asa? si stii ca te-am iubit enorm, chiar daca niciunul dintre noi n-a mai apucat sa-si ia la revedere.