thank god for all this years

obtii un strop in plus de intelepciune cand cauti sa intelegi. nu cand stai cu tine imbufnat, suparat pe univers fiindca a complotat impotriva ta. nu-mi amintesc cand am fost ultima oara cu adevarat suparata pe mine. suparata ca n-am facut, ca viata mea nu e cum vreau, ca x, ca y. viata mea e cum vreau si, cu siguranta, cum trebuie sa fie. nu controlez eu totul (si nici sa nu ne dorim asta!), universul imi scoate in cale oameni, intamplari, bucurii sau obstacole. dar nu ma incrunt la ele, nu dau vina pe mine si nici pe altii, nici pe vreme, nici pe vant. supararile grele, vechi si nejustificate, sunt vremuri duse si apuse. ca uneori ni se pare ca suntem mai fericiti in alta parte e fiindca asa am ales noi. sa fim fericiti acolo. ne-ar fi reusit si aici, ne-ar fi reusit oriunde. sa nu uitam de cei care au 1% din ce avem noi si reusesc sa priveasca viata cu incredere. si sa ne amintim de cei care au totul si nu au nimic. nu conditiile de viata fac un om fericit, ci omul insusi isi construieste fericirea, si-o educa sau si-o distruge atunci cand alege sa creada ca nu exista sau ca ar depinde de orice altceva in afara de el insusi. cel mai dureros e sa crezi ca fericirea ta poate veni de la o alta persoana. sa nu cadeti in capcana asta.

si, o mie de ani mai tarziu, mi-am amintit ca azi voiam sa vorbesc, de fapt, despre concluziile si invatamintele acumulate de-a lungul timpului. inveti, asadar, pe masura ce cresti, sa nu mai ai aceeasi incredere in toti oamenii. la a ma entuziasma inca dinainte de a cunoaste omul mai am de lucrat (nu inseamna asta oare ca dau tuturor o sansa?) inveti sa-ti asculti instinctul si sa te razgandesti mai rapid (nu mai repede, nu mai des). iti asumi deciziile linistit si nici nu te mai temi sa le spui si altora. cel mult, ridici din umeri daca cineva comenteaza. ca un calugar budist, usor ironic. ironic fiindca stii ca, atunci cand vine vorba de propria-ti persoana, tu stii cel mai bine ce ai de facut. dar asta vine cu varsta si cu experientele (sper!), aceasta putere de a sta neclintit in fata unor oameni sau intamplari care ne fac de obicei mai slabi sau mai putin increzatori in noi. la astfel de vremuri tulburi, cand simtiti ca forul interior se clatina sau incepe sa se crape, amintiti-va de oamenii care au continuat sa va fie alaturi de-a lungul timpului fara sa va fi ranit cu adevarat niciodata. fiindca si cu prietenii poti construi povesti care se termina abia la adanci batraneti. sunt cei pe care ii ai de ani buni si pe care ai stiut sa ii respecti intotdeauna. primim respectul pe care il impunem si pe care il oferim, o alta lectie mare pe care am vazut-o de-atatea ori desfasurandu-se la altii la polul opus si trist.

ghicesti in oameni, tot odata cu varsta, texte repetate acasa, servite acum tie, ca poate-poate cazi in plasa. le ghicesti  neincrederea si intentiile. nu intotdeauna, dar in cele mai multe cazuri. ai invatat, in sfarsit, sa-ti asculti instinctul. ai si tu un greieras Jimmy pe umar si nu-l mai alungi. esti suficient de matur si adult sa-l lasi acolo si sa-i multumesti pentru sfaturi.

poate inca multe dimineti de-acum inainte n-o sa reusesti sa te trezesti la timp, n-o sa fii suficient de organizat cat sa atingi punctul acela spre care tinzi. dar cred ca si asta vine cu varsta si cu hotararea de a continua pe acelasi drum dorit, fie ploaie, fie vant. un lucru mai inveti (sau ar trebui) inca de tanar: ca, privind in urma, singurii ani pe care ii vei considera pierduti sunt cei in care nu ai facut nimic. dar, spre deosebire de somn, astia se recupereaza. numai ca trebuie sa incepi acum. ca sa poti privi maine spre ziua de azi si sa rasufli usurat. si, cel mai important, sa fii mandru de tine si de ceea ce ai reusit sa faci.