so so puzzled

nu stiu cum ajungem sa ne facem singuri praf toate eforturile. nu stiu unde dispare vointa aia care exista in multe directii. dar poate ca tocmai ceea ce e esential de atins e si cel mai greu de indeplinit. un milion de pasi inainte, un milion de pasi inapoi.

si n-am de ales, zau daca am de ales. trebuie sa merg tot inainte, doar inainte. "dar ce e asta?", ma tot intreb. de ce azi am facut praf un lucru de care ma bucuram ieri? de unde aceasta indarjire impotriva propriei persoane? ajunsesem ieri la o concluzie destul de amara pe care nu i-am mai spus-o unui prieten. ce rost are sa arunci o propozitie la o cafea cand ai putea alege sa vorbesti doar despre lucrurile bune si sa tii concluzia aia numai pentru tine, redresand-o?

n-as rezolva nimic daca as vorbi despre ceva ce sta numai in puterea mea. e energie risipita si-atat. iar omul din fata ta oricum nu-ti poate da nicio solutie si nici nu esti indreptatit s-o ceri sau sa te plangi de ceva ce doar tu poti face.

doar ca nu inteleg, sincer. nu inteleg unde se duce vointa asta fix cand ma apropii de indeplinirea acelui lucru. de ce fac ceea ce fac? de teama? de teama ca nu as sti cum sa gestionez noua situatie? obiceiurile astea vechi, de-o viata, dispar si cel mai greu.