q.e.d.

„Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii este de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină, ceea ce este tot atât de adevărat pentru ochiul minţii ca şi pentru ochiul trupului; iar cel care-şi aminteşte acest lucru când observă pe cineva a cărui vedere este nesigură şi slabă nu se va grăbi să râdă de el; se va întreba mai întâi dacă acel suflet omenesc a ieşit dintr-o viaţă mai luminoasă şi nu poate vedea bine pentru că este neobişnuit cu întunericul sau dacă este orbit de lumina cea mare în care a ieşit din întuneric. Şi va socoti că cel din urmă este fericit în starea în care se află, şi-l va compătimi pe celălalt; sau, dacă-i vine să râdă de sufletul care vine de jos la lumină, va fi mai îndreptăţit s-o facă decât să râdă de cel care se înapoiază de la lumină în peşteră.” Platon, Republica

recompunere

mă descompun zilele acestea doar pentru a analiza fiecare bucăţică în parte. îmi dau doar aşa seama de cât de multe îmi datorez. simt că totul trebuie făcut dintr-o dată pentru mine, că există toate aceste lucruri pe care nu le-am făcut pentru mine şi acum trebuie să reiau şirul anilor şi să văd exact unde anume m-am lăsat de izbelişte, în ce momente concrete m-am prefăcut că nici nu exist. şi-n câte secvenţe nu am rostit niciun cuvânt, convinsă, de spaimă, că nu am dreptul la replică sau că, odată spus vreun cuvânt, s-ar fi dezlănţuit sfârşitul lumii. sigur că schimbarea se poate vedea peste ani şi cred că nici nu am avea cum să avansăm în afară de acest ritm propriu. nu există compuneri, există descompuneri. doar aşa vei şti să te regrupezi, să te reorganizezi, să te regăseşti în mijlocul a tot ceea ce ai dat la o parte, a tot ce ai desprins ca pe nişte haine care nu-ţi mai foloseau la nimic, dar pe care continuai să le porţi, indiferent de anotimp, în caz că cineva ar fi vrut să te descopere, să încerce să vadă dincolo de această armătură de textile ponosite şi variate, învechite de timp.

nu există o reţetă a mea, a ta, un fel corect în care tu vei merge mai bine decât mine, un mod cinstit de a spune "aşa ar trebui să facem cu toţii dacă vrem să fie bine pentru toată lumea". îmi vine să mă închid acum din ce în ce mai mult în casă sau să ridic acest zid doar pentru a reuşi, mai apoi, din interior, să-l străbat spre ieşire. nu există nici măcar în asta o cale sigură că vei reuşi până la urmă să ieşi.

aproape că toate aceste lucruri pline de înţeles îşi pierd magia când le pun pe hârtie. şi, în acelaşi timp, ar fi imposibil să nu le scriu, să nu le cobor din acel ceva care mi s-a părut mereu mai presus de mine, poate pentru totdeauna de neînţeles. să faci loc altor lucruri, să faci loc altor oameni, dar mai ales să-ţi faci loc ţie în lume, să poţi să respiri, să treci prin acest strat al lumii, să desfaci învelişul acela de haine pe care mulţi alţi oameni îl poartă, ca şi tine.

nu pot scrie alte poveşti în afară de cele care mă reprezintă, în afară de cele care se nasc din micile existenţe pe care uneori le visăm fără să ne dăm seama. s-a creat o distanţă enormă peste ani între oameni şi totul ca să revii la tine. şi numai zbuciumul cumplit al unei lumi întregi te face uneori, din păcate, să îţi dai seama că întreaga viaţa te-ai raportat greşit la cine habar nu aveai că eşti.

şi uite cum iarăşi nu pot să scriu totul, scriu codificat, sigur că scriu codificat, dar asta dintr-o înţelegere a unui fel în care momentan nu poţi exista altfel.

necuvinte II

tot o casă e şi aceasta. una virtuală în care n-am pus piciorul în ultimele zile. nu ştiu ce a contat mai mult în aceste zile. să fii la spital, să te rogi, să donezi bani, să donezi sânge, să ieşi în stradă. am mers, cinci ore, prin mulţime. nu singură, ci în mijlocul a treisprezece mii de oameni. abia după trei ore mi-am regăsit alţi prieteni. mergeam pe linia aceea care desparte benzile de circulaţie. priveam spre balcoane şi îndemnan oamenii să iasă din case. am trecut prin frică fiindcă alţii înduraseră groaza. şi-n amintirea celor care au pierit, care s-au dus, doar ei ştiu unde, ca nişte eroi şi nişte suflete cărora le datorăm mult mai mult curaj de acum înainte şi mult mai multă responsabilitate. şi s-au cernut şi relaţiile în aceste zile. am văzut priviri plecate. am ascultat replici, am descifrat necuvinte. am strigat demisia până am rămas fără glas. am stat acolo cinci ore care au zburat pe lângă noi. ne-am aşezat pe calea victoriei. protestul de 13.000 de oameni de marţi, 3 noiembrie, a fost unul in memoriam. cel de pe 4 a fost tot un protest, dar parţial in memoriam. şi mulţi au înţeles cât sunt de prisos uneori cuvintele. şi cât de mult rost au în alte împrejurări.

Helene Grimaud

00:00 I. Maestoso
24:06 II. Adagio
38:45 III. Rondo

confesiuni

spun secrete. pe ale mele. le deşir fără milă, de parcă n-aş şti ce efect vor avea toate acestea asupra mea. dacă privesc în urmă, înţeleg prea puţin. şi, oricum, dintr-o oboseală care mi-a devenit specifică, nu vreau să mai aflu niciun răspuns, nu vreau să mai înţeleg nimic. să vrei să înţelegi trecutul, să analizezi mărunt întâmplările, toate astea funcţionează o vreme. ce-mi pasă mie că cineva nu mai răspunde azi la un simplu salut. ce-mi pasă mie că cineva a simţit sau a crezut un lucru despre mine. sau că-l crede sau că-l simte în continuare. nu-mi mai pasă. şi e mare lucru să descoperi că poţi exista şi aşa, în afara acestor dureri care înainte-ţi aparţineau fiindcă le lăsai şi cărora acum nu le mai dai voie să se apropie. aşa e firesc să exişti, să înţelegi cum te poţi menţine întreg, ca fiinţă. îmi amintesc că m-a uimit întotdeauna felul unora de a se ţine deoparte de realităţi care se petreceau la nici doi paşi de ei. ori asta însemna că se ţineau departe şi de cei mai apropiaţi oameni care aleseseră să le fie prieteni. dar mi-a luat ani şi multe experienţe ca să pricep. iar timpul devine mai preţios. nu-l mai jertfeşti. nu-l mai dăruieşti. tu vii pe primul plan, după ani în care ai fost pe ultimul. tu te întrebi fără nicio milă ce-ţi iese ţie la afacerea asta, înţelegând prin asta nu înjositorul câştig material de care am ajuns să fim înnebuniţi ca naţie, ci acel aport imaterial şi care ţine de intelect de care te vei bucura mai departe şi pe care-l vei putea purta mai departe, tot mai departe, până la finalul vieţii. voi fi eu un om mai bun dacă fac asta? şi, mai important, sunt eu un om mai rău dacă nu fac asta pentru tine? iată întrebările esenţiale după care ajungi să te ghidezi după ce, vreme îndelungată, nici nu ţi-a trecut prin cap să le rosteşti. am deşirat aici un secret, un far, un ghid, poate şi un îndemn. către mine, mai nou, catre mine.

şi adaug, recitind, că doar trecutul istoric trebuie obligatoriu, cercetat, învaţat, înteles, pentru a nu înainta săvârşind masacru după masacru.

(ne)linişti. drumul bun. neschimbare. încredere

treci prin nelinişti ca prin linişte, asta trebuie. ce ciudat că uităm, ce ciudat că o luăm de la început. de data asta însă, refuz. acesta nu e un început, aceasta este o continuare. aşa se construiesc lucrurile, iar aceste emoţii ghem pe care le simţi gata să-ţi iasă prin piept nu vin decât dintr-o neîncredere pe care azi trebuie să o refuzi. totul va continua aşa cum trebuie să continue. iar ceea ce te îngrozeşte azi trebuie să dispară. lucrurile vor fi construite, vor merge în direcţia potrivită, vei trece prin frică, vei ajunge pe partea cealaltă întreg, nu traversând zidul, nu căţărându-te pe el, ci trecând prin el. îmi amintesc în astfel de momente de toate cuvintele de care m-am lovit şi mai apoi n-am ştiut ce să fac cu ele, de-asta le ţin uneori pentru mine, oricât de dureroase, oricât şi-ar dori să se facă auzite. dar să ajungă unde? şi ce răni să provoace? nu vreau să aibă niciun efect, unele cuvinte trebuie să dispară şi atât. de ce să rosteşti un cuvânt care are toate şansele să dărâme şi nu să construiască?

despre inimi

in unele zile parca am doua inimi. una puternica, singuratica, invatata sa isi asculte propriile dorinte. alta slaba, mica, a unei fete care a obosit, care nu mai vrea decat ca el sa o ia de mana si sa o lase se isi odihneasca fruntea pe umarul lui. atat. gestul asta atat de simplu care ar spune atat de multe.

iar inima cealalta, de lup, de om singuratic care a ajuns sa poarte fara sa vrea acest stigmat, se simte sfasiata in doua. de cele mai multe ori simte cum pulseaza in ea acelasi instinct: de fuga. si pentru ce sa ramai? pentru priviri aruncate de la distanta, pentru cuvinte care pana la finalul serii nu vor mai insemna nimic?

asa sunt toti oamenii cu doua inimi. nehotarati de parca ar trebui sa ia intotdeauna alegeri pe viata si pe moarte. si nu e vorba decat despre iubire.

sensuri noi

poţi crede foarte mult timp că te afli în locul potrivit. îţi poţi chiar spune că eşti lângă omul iubit, că ai ceea ce vrei, că totul e bine. din această linişte iese însă în unele cazuri la iveală o nemulţumire, mai întâi slabă, ca o ploaie măruntă de toamnă, mai apoi din ce în ce mai puternică, în stare să doboare la pământ copacii. şi pe urmă începi să cauţi fiindcă deja nu mai poţi sta locului. acel bine şi-a pierdut definiţia, şi-a pierdut înţelesul.

binele niciunuia dintre noi nu seamănă atât de mult pe cât ne-am dori cu binele nostru. de aceea, nu numai că n-ar trebui să ne mai întrebăm de ce un om nu e mulţumit cu "binele" pe care îl vedem noi, ci nici să nu mai credem că binele nostru ar trebui să fie suficient sau la fel de plăcut pentru o altă persoană. suntem tentaţi, de multe ori, să credem că ceea ce simţim ar trebui să se reflecte şi din direcţia opusă, orbiţi de propria persoană şi de propriile sentimente. micul nostru univers ne sufocă nu doar imaginaţia, ci şi empatia şi bunul simţ.

pentru că să ai bun simţ se traduce şi prin a fi capabil să te pui în pielea celuilalt şi de a reuşi să vezi lucrurile din altă perspectivă. iar dacă nu reuşim, iar adevărul se încăpăţânează să rămână undeva la mijloc, prins între două ziduri pe care comunicarea nu le poate dărâma, e cel mai bine să pornim în direcţii diferite.

să revin însă la ceea ce ne face să dăm cu nasul de acest bine pe care începem să-l căutăm din nou. îl găsim după ce, pentru o vreme, facem lucrurile de care ne-a fost frică sau de care nu ne-am crezut în stare. şi multe dintre acestea capătă înţelesuri noi. ajunşi cu o treaptă mai sus faţă de unde ne aflam ieri, vom vedea lucrurile atât de diferit, încât vom înţelege inclusiv că noua perspectivă e datorată unei munci pe care am (re)descoperit-o recent şi pe care, ajunşi la o vârstă un pic mai înţeleaptă, am reuşit să o ducem la un nivel mai înalt.

nu munca pe care o depui cu ajutorul altor oameni te împlineşte cel mai mult, ci cea pe care o faci de unul singur, cea pe care o scoţi la lumină după multe zile în care nicio hotărâre nu a părut să fie cea bună. e ca atunci când, după multe relaţii nepotrivite, omul pe care îl iei de mână este, prin definiţie, binele pe care îl căutai. doar că, de data aceasta, nu e o persoană, ci un proiect miraculos.

nas bleg

te implor eu sa nu-ti mai amintesti fiindca doare. fiindca mintea nu e lucida, are momentele ei in care se preface, in care iti da voie sa crezi ca ai invatat vreo lectie. dar nasul e bleg, isi aminteste fiecare patratica de piele si adulmeca. nu vrea decat sa se intoarca acolo, sa se lipeasca de caldura aceea care insemna, cel putin in mintea ta, iubire.

azi te intrebi daca aceste exercitii ajuta la ceva. rezultatele se cunosc in timp, abia peste ani, abia cand te vei simti extraordinar de sigur. ca dupa o dieta pe care o tii ani de zile si ajungi extraordinar de slab. dar vei fi fericit? nu stii. poate ca la final, dupa ce vei fi suferit periodic din dragoste, o sa ai inima franta si obosita. poate ca la fel de bine merita sa te indopi cu absolut tot ce vrei tu, plangand dupa ce mananci fiecare prajitura. e tot o suferinta, suferinta are multe forme, iar fiecare om ajunge sa cunoasca diferite feluri de-ale ei.

cert e ca pana sa poti ajunge la o concluzii, te tii tare, pe pozitii. faci exercitii fizice si iti tragi una peste nas, peste nasul asta bleg care vrea sa-ti demonstreze ca stie mai multe, ca stie mai bine, ca daca vrea poate sa-ti dea si dureri de stomac ca atunci cand l-ai vazut prima oara si te-ai indragostit pentru tot restul vietii tale.

despre iubire, dar in forme noi

azi iti scriu tie fiindca am vrut sa-ti fac o surpriza. stii cum aici ne intalneam de fiecare data vorbind despre alti oameni, despre rani, despre dezamagiri, despre foste sau actuale iubiri. si cata aparenta durere nu se afla in multe dintre acestea. numai ca apoi cresti si intelegi ce inseamna durerea si inca nici nu vrei sa cunosti mai multa. devii mai echilibrat si observi asta cu mult mai multa luciditate. nici nu mai vorbesti despre ceea ce ai reusit sa faci de unul singur. si cata liniste anul acesta, atat de multa liniste. si cata iubire noua, intr-o forma noua.

asa ca azi ma intalnesc cu tine ca sa-ti spun ca trebuie sa te felicit pentru felul in care ai invatat sa te iubesti, pentru cum te-ai descoperit ca intreg si pentru cum esti multumita de ceea ce ai facut pana acum. despre cum ai invatat ca uneori renuntarea, cu tot ce implica ea, cu toate criticile si despartirile care vin din asta, poate fi cea mai buna forma de eliberare. te felicit din toata inima si-ti mai spun ca atata vreme cat ai incredere in tine esti pe drumul cel bun.

continua.

a fost odata

"ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta", scria Ionesco acum multi, multi ani. ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta, imi spun si eu astazi cand lucrurile dor mai putin, cand despartirile se fac fara pic de resentiment, cand alegi mai bine, cand vezi mai clar, cand intelegi mai mult. ce bizar ca ne-a luat atata timp sa ajungem aici. ce ciudat ca nu ne-am potrivit niciodata ceasurile ca sa ajungem la timp ori de cate ori ne-am intalnit. si ce coincidenta ca amandoi am fost, in tot acest timp, la fel.

voi merge acasa, voi aseza si aceste carti noi in raft, acolo unde se aduna ceea ce va trebui, usor-usor, citit. probabil o sa aman din nou ceea ce trebuie facut. acelasi spatiu nu poate indeplini aceleasi functii si, fiindca e seara si fiindca e vineri, imi voi spune din nou ca pot amana, ca am altceva mai bun de facut cand, de fapt, prezentul nu ar trebui sa existe decat in aceasta forma de care inca fug.

 dar nu-i nimic. toti fugim de ceva, mai ales in zilele de vineri. fugim de intalnirile accidentale, de ciocnirile neprevazute. fugim de oamenii care ne-au iubit si pe care i-am iubit. fugim de noi insine, nici nu ne mai pasa uneori ca e ploaie. fugim printre picaturile reci, ca poate inca mai simtim frigul acela autentic, nu cel care vine din interior si pe care nu-l putem inlatura prin nimic.

ce seci sunt unele momente carora le dam voie sa existe. si cat de putin ragaz ne oferim atunci cand credem ca am ales bine si nu vrem sa ne mai razgandim. distantele cresc astfel intre noi si stiu, inca de pe acum, ca nimic nu le va mai putea micsora.

concluzii matinale

e adevărat că nu mai e dimineaţă acum când scriu. dar e la fel de adevărat că aceste concluzii s-au născut într-o dimineaţă pe la ora trei atunci când mi-am dat seama că nimic din ceea ce fac nu poate avea loc fără o întâmplare prealabilă, fără o etapă care să fie precedentă prezentului însuşi. nu pot vedea, de multe ori, dincolo de un anumit lucru. abia după ce acel obiectiv e atins, abia după ce acele lucruri s-au întâmplat, înţeleg mai bine, ştiu ce am de făcut. uneori se întâmplă ca abia după luni de zile să înţelegi de ce un an de zile ai făcut ceva, de ce şase luni de zile s-a întâmplat altceva. şi nu poţi decât să te bucuri de această confirmare a faptului că eşti unde trebuie, că prezentul îţi aparţine (sau nu, dar te simţi ancorat) şi că ai învăţat lecţii valoroase.

mai departe, protejezi ceea ce crezi. şi cu o încredere nu doar necesară, ci şi obligatorie, faci din nou paşi pe un drum dincolo de care nu poţi să vezi. dar ştii că, odată încheiată această etapă, vei fi un om mai învăţat, vei afla care-ţi va fi următorul pas şi vei zâmbi: din nou, prezentul va fi exact ceea ce trebuie.

destul

am amânat, din teamă. unii oameni te amână cu doar câteva zeci de minute. sunt pe drum, îţi vor spune, dar tu ştii că sunt departe, foarte departe, şi că niciodată nu vor mai fi la fel de aproape, cum au fost cândva. am amânat câteva ore, iar alte lucruri au fost amânate ani de zile. cine ştie ce trăiri încă amân, cine ştie ce frici încă las deoparte pentru un viitor de care încă n-am habar. am renunţat, de multă vreme, să mai încerc să-l mai compun în vreun. şi nu mai cred, nici nu ştiu cum de-am crezut vreodată, că suntem toţi la fel din acest punct de vedere, că dacă urmăm nişte reguli, anumite lucruri se vor întâmpla. cred că ne schimbăm atât de mult de la un an la altul încât nici nu ne vom mai aminti măcar de ceea ce simţeam cândva.

şi cred că e bine, n-aş fi vrut să nu ajung în acest punct, mergând pe un singur drum. cred că aş fi trecut pe lângă multe lucruri. şi nici nu putem face cu toţii aceleaşi lucruri. şi nu putem începe să ne bucurăm în acelaşi moment si să zâmbim la unison. clişeic, dar îl las aici: capitolul 1 al vieţii cuiva nu poate fi comparat cu jumătatea cărţii la care a ajuns altcineva.

ce ciudat. ai crede că nici măcar nu poţi defini această existenţa bizară, condusă în ultimele luni nici eu nu ştiu de ce forţe şi ce energii. mai mult am plutit şi, fără să caut să înţeleg, am înţeles destul. destul cât să renunţ la unele întrebări, destul cât să ştiu că s-a făcut loc de altele noi. destul cât să văd acest râu, destul cât să mă mai tem din ce în ce mai puţin.

reuşită

fugi de ceea ce nu te lasă să uiţi, fugi de ceea ce nu-ţi poate oferi iubirea pe care o cauţi, pe care o meriţi, pe care-ţi doreşti cu toată ardoarea să o trăieşti, fugi de clipele în care ai ştiut că tot ceea ce exista deja era prea puţin, fugi până nu răneşti, până nu răneşti.

şi vei reuşi, chiar dacă, în fuga ta, vei constata că eşti singur, stai liniştit, în jurul tău alţi oameni se antrenează pentru acelaşi maraton al fricii, alţi oameni sunt la fel de singuri, dar tu fugi pentru că, în cele din urmă, vei reuşi să ajungi mult mai departe faţă de ceea ce azi încă pare greu de uitat.

fuga e sănătoasă, iar fericirea se aşteaptă picior peste picior sau cu burta la soare într-un hamac, aşa cum a scris veronica d. niculescu în "orchestra portocalie". fugi până când din ceea ce-ţi spuneai că iubeşti nu mai rămâne nimic şi fugi până când vei şti că, în sfârşit, omul pe care-l iubeşti cel mai mult şi căruia-i datorezi totul eşti tu însuţi.

de care ori nu ţi-ai spus (şi recunoaşte!) că ai da totul pentru celălalt? şi, în tot timpul ăsta, tu nu-ţi ofereai nimic, ba chiar îţi spuneai că te-ai mulţumi cu oricât de puţin, bibelou să fi fost, să-l priveşti, şi tot te-ai fi mulţumit cu cel mai mic rol dintr-o poveste pe care doar ţi-ai imaginat că o scrii pentru tine.

fugi, pentru că fuga e sănătoasă. alergi deja de ceva vreme şi acum ştii. meriţi toată iubirea din lume şi o vei primi.

hans

nimic nu este mai mult decât ceea ce pare. ai nevoie de multe dezamăgiri ca să înţelegi asta. dar ai nevoie şi de multă iubire pe care să reuşeşti să ţi-o oferi în cele din urmă. şi te eliberezi. de teamă, o să stai la adăpost. de frică, în alte dăţi, o să te expui. dar în fiecare situaţie o să ştii să pleci la timp, ori să abandonezi singurătatea, ori să pleci de lângă un om. salvarea care vine de la tine, aşa ai defini-o. în alte dăţi n-o să te mai intereseze nimic, o să simţi că nu mai poţi iubi niciodată. alteori te îndrăgosteşti brusc, atunci când te aştepţi mai puţin. uneori o să-ţi fie teamă, poate că un chip nu coincide cu sufletul şi nici nu le mai poţi vedea împreună. ai nevoie de multe dezamăgiri ca să înveţi să dansezi. mersul va deveni plictisitor, mersul va fi al ploii, dansul va fi al fiecărei zile şi vei dansa mai atunci când plouă, vei şti că o să apară mereu un soare, un al doilea, un al treilea, dar întotdeauna acelaşi. dacă suntem mai multe chipuri, cu siguranţă avem un singur suflet, împărţit în atâtea sute de milioane şi miliarde de mici fărâme. oglinda din povestea lui hans s-a spart şi-n inima fiecărui om a pătruns câte un ciob. poate se vor dezgheţa, poate nu. iar tu dansezi oricum, cu ciobul înfipt în inimă. poate se va dezgheţa, poate nu.

aminteste-ti

acestea sunt momentele in care te intorci la tine, bland si iertator. hei, asa nu mai functioneaza. hei, asa nu poti face ca lucrurile sa mearga inainte. hei, uite, prezentul nu arata cum vrei tu. toata sinceritatea, servita pe tava, toata devine amaraciune atunci cand iti dai seama unde si cum ai gresit. hei, unde ai gresit?

ajuta intrebarile? ajuta toate aceste intrebari fara raspuns? ajuta aceasta cautare continua? se pierde, in timp, pana si exercitiul sinceritatii, dar mai ales cel al increderii. de la lipsa increderii in tine pana la lipsa increderii in ceilalti nu e decat un pas.

dar e un joc in care e nevoie de mai multi oameni. vei atrage oameni in functie de cum te simti. iar asteptarile aduc cu sine dezamagiri, iata de ce n-ar trebui sa existe, de ce valul ar trebui sa fie val, fara oprelisti, fara directionari, fara indicatii precise.

aminteste-ti de cine erai candva si cum te simteai pe atunci. aminteste-ti daca era mai bine si ce ai invatat intre timp. afla la ce poti raspunde si cui poti spune nu.

iubeste-te pe tine mai mult ca niciodata si aminteste-ti ca meriti toata iubirea de care acum nu esti sigur.

absolut de neînţeles

© akram khan

absolut de neînţeles cum nu mai văd vreun sens în a-mi mai explica prin scris, cel puţin nu aşa cum am făcut ani de-a rândul. de parcă orice sens se pierde când îl scriu explicit pe foaie. şi nu mă tem. şi în acelaşi timp mi-e frică tocmai fiindcă pentru prima dată, chiar pentru prima dată, în 28 de ani, am renunţat la ultimii oameni care mai păstrau o umbră de prezenţă în viaţa mea, doar ca să fie, neînţelegând nici ei de ce. nici eu nu eram nimic pentru ei, la ce bun atunci? şi mi-a fost frică să ştiu că rămân doar eu, cu adevărat doar eu, cu cele două mici şi mari excepţii care au ştiut, care au înţeles şi care rămân. şi e greu, e de-a dreptul înspăimântător. şi-n acelaşi timp e minunat, e eliberator. mai că nu-ţi vine să crezi că eşti, că eşti cu adevărat tu. te priveşti şi înţelegi, pentru prima dată-n viaţă, câte-ţi datorai. atât de multe.

de data asta tot necunoscutul către care m-am orientat face parte din mine. şi mă întoarce la toate lucrurile uitate şi iubite cândva. iar oamenii, oricare vor fi aceia, vor veni şi vor fi alţii. iar eu voi fi alta, într-o altă vreme.

ce ciudat şi, totuşi, ce minunat.

În linişte

mai amân un pic plecarea. mă gândesc la cartea din geantă. la cum mai târziu mă voi ghemui pe canapea şi voi citi, cu ceaiul de busuioc alături. la cum voi termina articolul pe care l-am început aseară, la cum mi-au dat iar lacrimile când mi-am amintit de Eugene Ionesco. mă simt de două ori copil, cum spunea un personaj de-al lui Pavese. sunt mai copil azi decât atunci când eram mică.

exerciţii de imaginaţie. cine vorbeşte mult îşi toceşte instinctele de luptă. ce luptă? cu cine? ce luptă se mai dă în afară de cea pe care o duc cu mine, în afară de cea pe care fiecare om o duce în sinea lui? dar acum măcar nu mai e război, ai mai câştigat, s-au mai încheiat nişte bătălii. lupta asta are parfum de rozee. pardon, de azalee, dacă tot e aici, în dreapta mea.

să te iubesc. dar cum? azi n-aş putea să mai iubesc doar de dragul de-a iubi. de dragul gândului. mi-am pierdut răbdarea, exerciţiul jocului, s-a dus strălucirea gândului. dacă înfloresc teii, lasă să înflorească pentru întâlnirile noastre întâmplătoare, nu pentru promisiunile certe pe care ni le spunem, ni le scriem, ni le bătătorim în palme ca să reuşim în cele din urmă să ne amăgim singuri.

şi totul, până la urmă, nu e decât o joacă a unui om de două ori copil.

şi ce e cu adevărat prostesc e faptul că acest copil e unul foarte credul, unul care te priveşte în ochi şi crede, unul care te priveşte în inimă şi-atunci nu mai aude.

şi copilul ăsta nu mai creşte fiindcă nu vrea să fie adult. aşa a hotărât într-o zi.

noi nu ne mai cunoastem nicicum, noi nu ne-am cunoscut niciodata

nu mai avem ce sa impartim, nu avem cum sa impartim sau sa ne oferim reciproc lucruri de care niciunul dintre noi nu are nevoie. noi nu avem ce sa mai descoperim unul la celalalt daca niciodata nu ne-am dorit, de fapt, sa ne cunoastem. noi nu mai avem sa ne spunem nimic si, ce e mai grav, e ca acum ne e frica sa ne impartim tacerea.

nu te-ai fi gandit vreodata ca pana si linistea poate sa iti faca rau, ca pana si ceea ce n-ai simtit te poate ajunge din urma, ca un blestem vechi pe care fiecare om il poarta cu sine de dinainte de a se fi nascut. noi nu ne-am cunoscut niciodata, noi nu ne-am nascut.

in lumile noastre sunt usi in spatele carora ne ascundem si rasuflam usurati. chiar si daca ciocane cineva, o sa ne prefacem ca nu suntem acasa. si, mai apoi, spasiti, vom recunoaste ca eram totusi acolo, cu respiratia intretaiata, cu ochii inchisi, asteptand ca totul sa dispara, ca totul sa treaca. eram si nu eram, ca-ntr-un moment obisnuit al existentei noastre.

spune-mi, in timp ce iti tii mana pe inima, ca nu mai crezi in absolut nimic din ceea ce exista deja si ca ai uitat sa-l pictezi pe dumnezeu. ca acolo unde exista un chip azi nu mai exista nimic si ca acolo unde inainte se afla un inteles azi te-ai indepartat de orice ar fi putut sa aiba sens. spune-mi ceea ce vreau sa aud ca sa pot merge mai departe.

nu rostim adevarul fiindca nu-l cunoastem sau l-am ingropat mult prea adanc. priveste cerul, dar tocmai de cer ne temem fiindca ne aminteste sa iubim. si-atunci ne plecam fruntile, mai obositi ca niciodata, catre acelasi drum pe care il cunoastem deja, batatorit de ganduri. drumul cel trist al fiecarei zile.

the noise of it all

cred ca e greu, odata ce te lovesti de cum ar trebui sa fie lucrurile, odata ce inspiri o alta realitate, sa traiesti ca propria-ti dublura, sa te prefaci ca uiti, ca nu intelegi, ca o situatie poate sa fie si asa si-asa. dar nu poate. e imposibil ca, odata ce ai descoperit un alt inteles in fiecare zi, sa te intorci la ceea ce nu pare sa mai insemne nimic, la ceea ce anii au destramat lasand urme adanci, la ceea ce obisnuintele au daramat, la ceea ce lipsa alegerilor, de-a lungul anilor, a facut sa existe astazi. asa ca te fortezi sa ajungi din nou la ceea ce crezi ca ar trebui sa fie. tragi de tine sa umpli ceea ce nu pare sa fie un gol, ci doar o uriasa distanta intre doua realitati care incearca, neobosit si totusi in zadar, sa se reuneasca sau macar sa convietuiasca zi dupa zi.

nimic nu va mai putea insa sa fie ca la inceput, nu dupa ce intelegi, nu dupa ce ajungi sa vezi, nu dupa ce ai mai adaugat o cheie la acele intrebari care te fac sa fii astazi atat de nefericit. si-ti accepti deciziile, contextul, doar uneori poleiesti cu zambetul si cu gandul ceea ce inca nu e definitiv. sunt momente si momente, iti spui, fiindca stii ca totul e tranzitoriu.

exista norme. exista norme de care nu scapam, dar de care incerci sa scapi. sunt invechite, sunt bine impamantenite, sunt sapate adanc in cine stie cate generatii trecute si viitoare. stii ca va mai trece timp. dar nu poti sa nu te uiti in urma la ceea ce ar fi putut sa fie. nu poti sa nu privesti prin ferestrele cu vitralii, sa vezi dincolo de luminile calde din hol, sa incerci sa stergi momentele de care nu esti sigur ca iti apartin si sa spui, cat se poate de sincer, ca ai uitat sa mai existi cu adevarat.

ai indoieli. indoieli ca ai un rol al tau, de-adevaratelea. nu unul aparent distribuit, nu unul suficient de semnificativ. evident, sunt indoieli gresite, eronate, ti-ar spune oricine, indoit de propria-i temere. si tu, ce faci? pe cine intrebi mai departe daca tot ceea ce te framanta in prezent va capata, la randul sau, o cheie?

vezi cum ceea ce a existat cu certitudine dispare si-atunci inveti sa nu te increzi niciodata in certitudini. vezi cum de pe ziduri dispare iedera in loc sa creasca si sa acopere totul.

the long way home

we walk each other home until the end of our lives.

e straniu şi o să mi se pară întotdeauna straniu. cum ne îndepărtăm de cei care am fost, cum încercăm să ajungem din nou la cine ştim că am fost cândva, fără să mai avem habar însă de cum am ajuns acolo. să fi fost conjunctura, ne întrebăm uneori. să fi fost ceva ce la momentul acela n-am băgat de seamă? să fi fost un drum firesc pe care l-am parcurs după experienţele trecute pe care azi nu mai avem cum să le repetăm?

aşa că e ciudat. uneori te uiţi la o poză şi nu-ţi vine să crezi că tu erai acolo. alteori, la poze mai vechi, chiar dacă ţi-ai dori, nu mai ai cum să te uiţi. a fost suficient să moară două hard-uri ca să se piardă multe amintiri de prin primii ani din Bucureşti. dar poate că aşa a fost să fie, ce e în trecut să aparţină trecutului şi ce e destinat să se transforme în cenuşă să nu mai renască vreodată.

şi tot e straniu. fiindcă nu ai în interior un calendar sau un jurnal în care să-ţi notezi schimbările şi gândurile. nici în jurnalul real, în care scrii, nu mai eşti cu adevărat sincer cu tine. dar asta vine cu anii, după ce cuvintele au construit ziduri şi-au ridicat cetăţi.

de ce ţi-e frică tot nu scapi aşa că-nveţi şi reînveţi să nu-ţi fie frică. iar uneori e multă linişte, doar linişte. de parcă în multe zile, odată cu ploaia, se strecoară prin ferestre nişte certitudini pe care, deocamdată, nu le poţi descrie. atâta doar că e linişte, foarte multă linişte.

De ce merg aproape săptămânal la teatru

Nu reuşesc întotdeauna, dar încerc să nu uit. Un prieten m-a rugat să-l anunţ când mai merg. Ştiu că mi-ar fi de două ori mai greu să mai ajung fiindcă ştiu cât de greu îmi este mie să mă organizez şi să nu uit când a trecut săptămâna.

Retrăiesc fictiv momente pe care-mi imaginez că le-au trăit oamenii în interbelic. Respir aerul parfumat, urmăresc cu nesaţ sclipirea paietelor în lumina difuză a sălii de spectacol. Ascult foşnetul şi aştept primele "bătăi de gong". Vă rugăm să opriţi funcţionarea telefoanelor mobile.

Regăsesc, de fiecare dată, în fiecare sală, oameni care par să creadă încă într-o lume a frumosului, a spectacolului, a unor valori similare care ne scot, până la urmă, din casă şi ne ţintuiesc pe scaun într-o sală de spectacol. E respectul meu pe care-l datorez unor oameni dintr-o categorie aparte care simt că riscă să dispară încet-încet.

Şi merg, reamintindu-mi, de fiecare dată, emoţiile de după cea mai recentă piesă de teatru care a schimbat ceva în mine. Şi-o să spun că Însemnările unui nebun şi Amalia respiră adânc sunt unele dintre cele mai bune piese văzute în ultimii ani, alături de Omul cel bun din Seciuan, o piesă bine lucrată. Nu ştiu dacă pot să o compar cu Faust, din anumite privinţe, dar o s-o compar. Faustul lui Purcărete va rămâne una dintre cele mai impresionante piese.





E mai fadă o săptămână în care nu am mers la teatru. Rămâne acolo parcă un mic gol pe care n-am reuşit să-l umplu. Poate e o dependenţă şi, dacă e, mi-aş dori să fie din ce în ce mai puternică. Nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea.

Lucrurile mici care ne ţin departe, lucrurile mari care ne aduc aproape

Am învăţat lucruri importante în ultimele luni. Înainte să plec de acasă, în câteva minute, mă grăbesc să pun la locul lor toate lucrurile. Seara, totul trebuie să fie în ordine. Fac planuri şi îndes totul în cutii. E o ordine acolo care înainte nu mă caracteriza. Cum s-a produs schimbarea? Treptat, prin multe zile de exerciţii pentru minte şi de yoga. Un fir subţire şi nevăzut s-a strecurat printre lucruri şi le-a tras cu sine într-o ordine aproape perfectă. Iar eu nu mă recunosc, dar mă bucură această schimbare.

Am răbdare. Nu aştept schimbările. Nu aştept vreun rezultat final. Fac ceea ce e mai bine pentru mine, zi de zi. Nu ştiu ce e important anul acesta. Nu ştiu ce ar trebui să fie cel mai important pentru mine acum. Cred că te poţi trezi în orice moment al vieţii că nu ştii ce e important. Mi-am dat seama în ce direcţii pot să cresc. Mi-am dat seama ce e imperios necesar să rezolv. Dar nu ştiu dacă sunt neapărat şi cele mai importante. Dar sunt necesare.

Mă ţin departe de jurnal de două zile. Am lăsat nişte gânduri şi frământări să-şi facă loc. L-am evitat. Dar ştiu că pagina albă mă va confrunta în cele din urmă şi-mi va cere să fiu mai sinceră ca niciodată. Şi e bine, ajută atât de mult. Alergăm cu toţii şi e o cursă nebunească în care am uitat să trăim.

Cred.

Ca de martie

©verde ursuz, Cluj, 2013

De multe ori, ca să pot să aud cu adevărat liniştea, trebuie să dau muzica mai tare. Doar aşa simt că pot, în unele momente, să mă-ntorc la mine, la ce e important, la ceea ce există, de fapt, dincolo de ceea ce gândesc sau simt într-un anumit moment.

Mi-am dat seama de dimineaţă, în timpul unei convorbiri telefonice (aş reveni oricând la telefonul fix, doar că-i greu să fii pe dos într-o lume suficient de haotică încât să nu-ţi mai dea voie să trăieşti şi fără telefonul mobil), că oricât de adult ai fi, oricât de mulţi ani de înţelepciune ai aduna, tot mai poţi să greşeşti, tot mai poţi să uiţi de cel de lângă tine şi să te superi singur crezând că te-a supărat altcineva.

M-am dat un pas înapoi urmărind firul conversaţiei care s-a derulat de unul singur. Mă dau un pas înapoi şi atunci când, aşa cum bine-a scris Murakami la un moment dat, dacă nu pricepi fără să fie nevoie să-ţi explic, n-o să pricepi nici după ce-ţi ofer o explicaţie! Adevărat, fals? Eu cred că e cât se poate de adevărat. Testat, pe viu. Cuvintele înseamnă foarte puţin dacă le pui pe aceeaşi balanţă cu faptele.

Ieri am reînţeles că există tot ceea ce trebuie să existe. Cum uit, ce uşor uit. Şi cât de uşor alunecăm cu toţii pe panta fricii. Şi ce greu urcăm înapoi. Laborare omnia vincit. Am scris şi-am şters, dar e chiar aşa. Cu condiţia să ne placă ceea ce facem.

N-am o încheiere. Aceasta a fost doar o mică pauză, între prima şi a doua cafea pe ziua de azi.

steppenwolf

mi-am dat seama ce-o să regret peste zece ani. mi-am dat seama câte se schimbă şi câte s-au schimbat. mi-am dat seama că uneori poţi fi la milioane de ani distanţă de omul care ai fost cândva, chiar dacă în jurul tău s-au schimbat prea puţine. sau că, deşi totul a părut în zadar, nimic n-a fost întâmplător. poate-am învăţat lecţii în tăcere, poate le-am învăţat când mi le-au servit alţii. dar un lucru ştiu sigur: inima de steppenwolf n-o mai schimbă nimeni.

mai ştii?

povesteam acum cuiva despre cum îmi imaginez că va trăi într-o bună zi. e un om fantastic şi merită tot ce-i mai frumos şi bun pe lume. văd în jur cum mulţi oameni caută să găsească echilibrul, cum uneori le scapă printre degete. sunt unul dintre ei, caut, încerc, fac linişte, o iau de la capăt. cert e că azi, povestind cu acest om, mi-am dat seama că am uitat de o imagine foarte puternică pe care am văzut-o acum câţiva ani, când vârsta de 30 de ani părea ceva foarte îndepărtat. cred că mulţi se simt copii încă până la vârsta asta. probabil că eu n-o să mă desprind niciodată de copilul din mine. nici n-aş vrea. poate doar să fie un pic mai curajos, uneori. dar doar uneori. în rest, nu ştiu. multe par un vis. nu îmi dau seama cum acelaşi copil încă mă iartă. dar îl iubesc pentru asta.

şi încă mai vreau ca acea imagine să se împlinească, dar cu inima deschisă şi fără niciun compromis. ce bine era aici. uitasem să-mi spun adevărul.