puteam să jur că şi azi e marţi

aş vrea să vă spun despre toate lucrurile care mi se întâmplă zilele acestea, dar nu pot. îmi imaginez că e un lucru firesc, tot aşa cum în general oamenii consideră că nu există nicăieri pe lume un colectiv în care să nu existe mici sau mari probleme. şi-atunci, din două, una: ori sunt eu cea mai mare încăpăţânată naivă din lume, ori trăiesc înconjurată de oameni care la rândul lor întâmpină, după cum spuneam, mici sau mari probleme.

deşi s-ar putea să se desfăşoare deja la un nivel patologic, prefer să optez în continuare pentru aceeaşi încăpăţânare care m-a caracterizat din primele secunde de viaţă. în plus, am încercat întotdeauna să caut liniştea. să fiu înconjurată de oameni, nu de profesii, de medii frumoase, nu de încăperi albe luminate de neoane. am reuşit? da, dar numai în timpul liber. aşa se face că nemulţumirile din cealaltă jumătate a vieţii intră cu bocancii plini de noroi (expresie reîntâlnită săptămâna aceasta la un curs) în viaţa mea privată. iar atunci totul în jurul meu o ia razna. eu nu mai sunt eu, iar liniştea mea se duce fix pe apa sâmbetei.

somn, linişte interioară, timp atât de necesar pentru noi înşine, totul dispare. până şi dezordinea din camera mea (niciodată nu am fost prea organizată, dar aveam limite bine stabilite) îmi transmite zilele acestea că nu mai am timp pentru mai nimic. iar acum îmi trec prin cap alte idei, am găsit nişte cursuri interesante pe care abia în primăvară voi putea să le urmez (voi învăţa cu ce se mănâncă photoshop şi corel draw, cum să fac o copertă de carte, un catalog de prezentare de produse etc.), iar pentru masteratul meu de editare de care pe care îl ador, s-ar potrivi ca o mănuşă.

mai sunt alte lucruri care mă frământă, dar pe care nu mai are niciun sens să le scriu aici. sunt fie prea clare, fie prea neclare ca să le mai scriu aici.

cumva, începe din nou să mă deranjeze că hotărârea pe care am anunţat-o ieri în mod oficial (şi care a sunat bine şi care nu mi-a produs niciun atac de cord) s-a transformat într-un "din punctul meu de vedere greşeşti" pe care nu-l cerusem. iar o decizie la care m-am gândit de două luni încoace s-a dat de trei ori peste cap exact ca în poveşti şi s-a prefăcut într-o discuţie amânată pentru săptămâna viitoare.

să nu te ia abia acum durerile de cap? ba fix da. cum azi am un sac de lucruri de făcut, iar eu aş prefera să zburd prin parcuri (de reţinut că nu găsesc nicio plăcere în a mă plimba prin parc în vreme ce mi se pare minunat să străbaţi păduri în care ai mari şanse să dai peste un lup), decizia mea s-a aşezat cumva pe umărul meu drept (care mă doare îngrozitor din cauza curentului) şi atârnă tare greu. mă face să par cumva ipocrită în ochii celor care credeau că decizia mea e nestrămutată, dar ştiu că singura ipocrizie, dacă ar exista într-adevăr, ar fi faţă de mine. probabil de-asta mă şi simt în continuare rău. cumva m-a deranjat că singurul om din lume care ar fi trebuit să-mi spună un simplu "ai dreptate" mi-a înşirat cu o mie de cuvinte mai mult. dar asta sunt eu, întotdeauna m-am supărat când lucrurile nu au ieşit aşa cum mă aşteptam. şi pentru că în continuare e foarte greu să găseşti linişte în mijlocul unui oraş în care o revoluţie ar putea trece neobservată, o altă ţară mi se pare în continuare o idee bună.

voi când aţi fost ultima oară "ipocriţi" cu voi înşivă?