acesta ar trebui să fie ultimul post pentru o perioadă mare de timp. so I can figure out what to do with myself. because now I'm doing nothing. my heart's loving so many people, that's comforting. but I'm not loving myself and my heart's falling to pieces. not posting will make this blog be forgotten. and I hate doing this to a thing which grew together with me for the past four years.
oamenii sunt cei mai importanţi şi cred că m-am concentrat mai mult asupra blogului decât asupra oamenilor. m-am gândit mai mult la cum să mă schimb fără să încep cu adevărat să mă schimb. în seara asta aş fi vrut să fiu foarte mult alături de cineva la care ţin din toată inima, dar nu am ştiut cum şi nici nu am îndrăznit. niciodată n-am îndrăznit cu adevărat, mereu mă tem să nu cumva să-i deranjez pe ceilalţi. dar asta ar trebui să fie un wake up call. less here, more out there. sau poate blogul mă ţine în picioare. nu-mi dau seama. în aceste momente nu-mi dau seama de nimic. nu mai cred însă că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. sau poate că acum mă aflu aici pentru că am trăit pe lângă lucruri, pentru că doar am scris despre ele şi am uitat să le trăiesc.
am obosit să povestesc cât de rău mă simt, am obosit să văd atât de des aşternute toate lucrurile care mă fac să reuşesc cu greu să mă mai trezesc. iar faptul că nu reuşesc să trec de stadiul de presse-papier într-o anumită situaţie îmi ridică semne de întrebare. will stop here for the time being, will focus more on my food blog and will maybe put all my mixed feelings into a book. but will just take a pause from verde ursuz because I no longer know who's verde ursuz. fingers crossed, dear fellows. and I hope you'll know how to find your way back when I return. I know I have to go and find mine.
23 November 2010
ar fi multe, multe, multe e-mail-uri de trimis
dar le uit aproape în fiecare zi. îmi aduc aminte abia noaptea de zecile de lucruri pe care încă le-aş mai fi avut de făcut. şi nu-mi ajung. nimic nu este atât de fulfilling încât să fie suficient, să-mi spun că ceea ce fac acum îmi ajunge, îmi umple inima şi, prin urmare, nu mai trebuie să mă zbat. dar nu e, aşa că nu mă pot abţine să nu mă arunc în zece mii de proiecte în timp ce încerc să îmi dau seama ce vreau să fac cu mine. sau poate doar amân ceea ce aş putea să fac şi nu fac. ştiţi traducerea aceea? lucram la ea astă-vară. nu e nicio surpriză că n-am mai terminat-o. dar nu mai am zile libere. încerc să îmi dau seama ce s-a întâmplat de atunci şi până acum pentru că aveam acelaşi job. poate asta înseamnă plafonarea, de fapt. poate asta înseamnă compromisul şi renunţarea. doar că eu mai am de mers.
în dimineaţa aceasta am luat micul dejun în faţa ferestrei. cred că e a doua oară când fac asta deşi de un an şi jumătate am aceeaşi privelişte minunată de care nu profit niciodată. e chiar un sentiment plăcut, pentru câteva minute uiţi că eşti în bucureşti. nu ştiu dacă e bine ce fac. încă încerc să îmi dau seama cum aş putea să fiu mai organizată, să-mi împart timpul în zeci de pătrăţele din care să iau la nevoie numărul potrivit de ore şi minute.
so far, so nothing. până şi blogul acesta are nevoie de o reorganizare. dar o tot amân. poate astăzi, după prânz. o zi frumoasă! şi... spor la citit!
în dimineaţa aceasta am luat micul dejun în faţa ferestrei. cred că e a doua oară când fac asta deşi de un an şi jumătate am aceeaşi privelişte minunată de care nu profit niciodată. e chiar un sentiment plăcut, pentru câteva minute uiţi că eşti în bucureşti. nu ştiu dacă e bine ce fac. încă încerc să îmi dau seama cum aş putea să fiu mai organizată, să-mi împart timpul în zeci de pătrăţele din care să iau la nevoie numărul potrivit de ore şi minute.
so far, so nothing. până şi blogul acesta are nevoie de o reorganizare. dar o tot amân. poate astăzi, după prânz. o zi frumoasă! şi... spor la citit!
22 November 2010
devii slab când nu-ţi mai poţi ascunde lacrimile
am vrut să renunţ, nu înţeleg nici acum ce caut aici, azi nimic nu a părut să aibă sens, de fapt, niciodată nimic nu are sens, aceleaşi lucruri care se repetă la nesfârşit, ore în care ochii mei nu mai vedeau nimic şi nu înţelegeam de ce trebuie să fac acelaşi lucru fără sens, ca un robot, nu-mi înţeleg existenţa, dar ştiu că aseară am plâns pentru durerea pe care au simţit-o alţi oameni, am plâns pentru că uneori am mâinile legate, pentru că acum nu am voie să pun întrebări, pentru că nu ştiu să simt şi nici să îmbrăţişez.
pentru că nu găsesc niciun sens niciunde şi tot ce vreau e ca unul dintre spectatori să se ridice şi să mă ajute să-mi fac bagajele pentru cea mai lungă călătorie. am mâinile legate.
pentru că nu găsesc niciun sens niciunde şi tot ce vreau e ca unul dintre spectatori să se ridice şi să mă ajute să-mi fac bagajele pentru cea mai lungă călătorie. am mâinile legate.
pentru zilele de luni trebuie să te pregăteşti din vreme
 |
| lykke li |
patru ore şi mi-e frică. ştiu ce am de făcut, dar nu ştiu cum. doar sunt aceleaşi sarcini din fiecare zi de luni. e foarte meaningless ziua asta de 22.
despre nimic, dar în mod concret
am scris aici despre cum nu mi-a plăcut la gaudeamus. am ajuns mai târziu la petrecerea de la cărtureşti, iar acolo vrei întotdeauna să cumperi cărţi. cred că ăsta e un merit pe care trebuie să îl acord acestei librării de care m-am îndrăgostit acum patru ani. dar, aşa cum mi-a spus unul dintre cărtureşti, există lucruri pe care poate e mai bine să le iubim doar din afară. asta pentru că mă bătea gândul să lucrez (şi) acolo.
la standul editurii art unul dintre librari îi recomanda unei domnişoare "Fabrica de absolut" a lui Karel Čapek. m-am oprit să-l ascult, e cartea pe care o citesc acum şi pe care astăzi am uitat-o acasă. acasă unde trebuie să reînvăţ să pot să citesc.
mai sunt atât de multe ore din luni, iar eu nu m-am organizat nicicum. poate azi trebuie doar să zâmbesc fără motiv, uneori motivele apar abia după ce începi să zâmbeşti. mi-e un dor teribil de viena.
la standul editurii art unul dintre librari îi recomanda unei domnişoare "Fabrica de absolut" a lui Karel Čapek. m-am oprit să-l ascult, e cartea pe care o citesc acum şi pe care astăzi am uitat-o acasă. acasă unde trebuie să reînvăţ să pot să citesc.
mai sunt atât de multe ore din luni, iar eu nu m-am organizat nicicum. poate azi trebuie doar să zâmbesc fără motiv, uneori motivele apar abia după ce începi să zâmbeşti. mi-e un dor teribil de viena.
21 November 2010
nu-i tocmai bine
când rămâi fără aer şi fără cuvinte.
când cuvintele sunt totul. când trebuie să taci. când trebuie să pari că eşti bine pentru ca cei din jurul tău să nu se simtă stânjeniţi. când trebuie să mergi în continuare la job, când trebuie să zâmbeşti, când trebuie să fii recunoscător pentru toate, dar ştii că în realitate nu ai pentru ce să fii recunoscător atunci când golul din tine se adânceşte, când golul din tine te-a înghiţit deja de foarte multă vreme, când îţi dai masca jos atunci când ajungi acasă, când liniştea pe care o înduri nu mai lasă nimic din tine.
să meargă cineva mai departe în locul meu. măcar pentru o vreme.
înmulteşte totul cu o mie şi o călătorie până la etajul 7 nu o să mai fie doar o călătorie până la etajul 7
nu ştiu când a început seara asta, cu vin roşu, cu mult vin roşu, cu multă ciocolată, cu foarte multă ciocolată, apoi ştiu că ţi-am spus "saluuut" când am ajuns acasă, dormeai? nu-mi amintesc. îmi miros până şi încheieturile a fum, o să adorm aşa deşi n-aş vrea să acopăr totul cu fum, abia simt, ce drum, e totul acoperit de ceaţă, calea victoriei e acoperită de ceaţă, iar noul mihai viteazul (?) de la bcu e de-a dreptul înfiorător, ce-o fi fost în mintea lor, ni s-au făcut dinţii albaştri de la atâta vin şi, doamne, câtă ciocolată am mâncat, cu ceai verde, cu ceai negru, cu mentă, fără mentă, cu scorţişoară, cu vanilie, mă mir că nu mi s-a făcut încă rău, tare aş vrea să adorm şi să mă trezesc peste o mie de ani odihnită, dar de somn nu mai am parte nicicum, iar tocmai somnul îmi lipseşte cel mai mult acum şi cât vin într-o singură noapte de sâmbătă şi două beri (?) şi un pic de control şi nici nu ştiu cum a trecut seara, dar la mulţi ani, cărtureşti, şi-ţi mulţumim pentru toată ciocolata cu care ne-ai îndopat şi ce bine că e 01:16 and that I get to sleep cum ar spune o prietenă şi sunt momente în care nu-ţi mai vine să părăseşti bucureştiul cu toate momentele lui de nebunie acută. înmulţeşte totul cu o mie şi să vezi ce călătorie până la etajul 7 o să ai!
19 November 2010
one dove. guess the song, then listen to it.
 |
| ©verdeursuz |
so tired. I stay inside tonight and I write a play review. I wrote half and I had two coffee mugs already. will not sleep tonight, that's for sure. next on the list: my neighbour totoro, one of miyazaki's best movies. my back's killing me but I sit on the floor and write. have to finish my review, have to make another cup of coffee. I wonder how I managed to finish all my tasks back in college. now I have fewer things to do but I was never so tired and so lost.
nov.roze.
ma ineaca acest sentiment pe care incerc sa il inlatur sau macar sa il pastrez acolo nevazut si nesimtit de nimeni, ma scufunda aceste ganduri pe care incerc sa le alung, dar care imi apasa ambele tample fara ca eu sa imi pot duce mainile la frunte, ma lasa fara aer unele dimineti asa ca traiesc din nou in amintiri, uneori ma tem ca am creat singura un cerc in care ma voi invarti la nesfarsit, imi privesc chipul in oglinda si as vrea sa il schimb cu al altcuiva sau ce-ar fi sa traiesc doar din cafea si guma de mestecat, m-as apuca si de fumat daca as gasi vreun rost in asta sau daca nu mi-ar fi atat de teama sa ma imbolnavesc sau daca as fi gasit vreun motiv bun, dar nu gasesc si imi place sa ii privesc pe altii fumand, i-am scris mioanei marc intr-o zi cum respir din fumul de tigara al altora altcuiva, cum il inhalez desi se spune ca este mai daunator decat daca ai fuma chiar tu, dar pe mine nu ma deranjeaza, as vrea sa ma pot hrani doar cu fum, cu aer, cu ceata din fiecare dimineata de noiembrie, as vrea sa ma pot vedea intr-o dimineata aproape transparenta si sa imi spun ca am reusit, ca acum oricine ma poate farama in maini. a ramas atat de putin in mine la interior si acum ma zbat sa ramana la fel de putin din mine si la exterior, dar mai e de munca, mai e de munca, mai e de munca, as vrea sa ma trezesc intr-o dimineata si sa stiu ca am reusit, sa ma privesc in sfarsit linistita si sa nu ma recunoasca oamenii pe care nu i-am mai vazut de luni de zile.
why won't you be the writer and decide the words I say
ellie goulding is pretty much saying everything I don't say because I am too scared.
I like this silence. I wish I were like this forever. although I hated myself this morning.
I like this silence. I wish I were like this forever. although I hated myself this morning.
as vrea sa pot scrie cu litere invizibile
se poate sa fie si asa. se poate sa ai dreptate. as fi vrut sa imi duc mainile la urechi, sa inchid ochii si sa ma prefac ca nu am auzit cum altcineva a rostit cu voce tare lucrul de care ma tem acum. dar nu aveam cum, aseara erau prea multi oameni acolo, iar noi ne simteam oricum bine, intr-un loc atat de ciudat, nu te-ai astepta sa te simti atat de bine intr-o ceainarie aruncata parca intamplator in pasajul de la metrou. ii spun ceainarie, stiu ca nu e asa, dar noi ne comandam mereu ceai si prajituri asa ca pentru mine este o ceainarie.
mai tarziu ai ajuns si la o concluzie la care, din nou, am tresarit. era un lucru la care ma gandisem si eu, dar pe care nu am vrut sa il iau in calcul. nu ti-am mai spus aseara, dar poate stii deja. simti asta. simti cum iti sunt recunoscatoare pentru ca ma asculti, pentru ca ma cunosti cu toate nevrozele pe care niciodata nu le-am ascuns de tine, pentru ca ai stiut intotdeauna ce sa imi spui si pentru ca stii si acum sa judeci la rece si sa imi dai cele mai bune sfaturi fara sa imi spui lucrurile pe care eu, ca o nebuna ilogica, imi doresc cu disperare sa le aud. nu pot decat sa-ti multumesc si sa-ti mai spun ca simt adesea ca nu fac suficient pentru tine, ca as vrea sa iti pot oferi aceleasi maini pe care mi le intinzi atunci cand iti arunc in brate toate maruntisurile mele care ma macina atat de des, atat de zadarnic.
nu neg ca pentru mine e o usurare faptul ca stii totul despre mine. mi-am pierdut increderea in mine inainte sa o pierd pe cea in oameni. mi-e frica sa nu ii pierd asa cum multi oameni care au impartit cu mine aceleasi fragmente din viata au ales sa plece. mi-e frica sa nu te pierd si pe tine intr-o zi asa ca sa nu te sperii daca o sa te rog, din cand in cand, sa-mi spui tot ce nu-ti place la mine. imi place cum desi nu mai avem timp pentru nimic, ne intalnim totusi sa ne repovestim si sa ne bucuram ca ne descoperim aceleasi ganduri. imi place completarea aceasta pe care astazi nu as mai sti cum sa o gasesc la altcineva. mi se pare ca profit de altruismul tau ori de cate ori iti povestesc despre cum nu ma pot regasi, despre cum viata noastra se imparte in cercuri, despre. vreau sa iti ofer inapoi la fel de mult pe cat imi oferi tu mie, dar uneori nu stiu cum. as vrea sa-mi spui. as vrea ca ceea ce avem acum sa creasca in continuare si sa ramana aceeasi prietenie pe care nu am mai impartit-o niciodata cu nimeni. sa-mi dai voie sa ma pot prezenta la fel de neputincioasa uneori si sa ne intalnim si peste multi, multi ani, la un ceai, ca sa ne auzim din nou gandurile si sa zambim amandoua in fata unei complicitati care mi-e infinit de draga.
tie.
mai tarziu ai ajuns si la o concluzie la care, din nou, am tresarit. era un lucru la care ma gandisem si eu, dar pe care nu am vrut sa il iau in calcul. nu ti-am mai spus aseara, dar poate stii deja. simti asta. simti cum iti sunt recunoscatoare pentru ca ma asculti, pentru ca ma cunosti cu toate nevrozele pe care niciodata nu le-am ascuns de tine, pentru ca ai stiut intotdeauna ce sa imi spui si pentru ca stii si acum sa judeci la rece si sa imi dai cele mai bune sfaturi fara sa imi spui lucrurile pe care eu, ca o nebuna ilogica, imi doresc cu disperare sa le aud. nu pot decat sa-ti multumesc si sa-ti mai spun ca simt adesea ca nu fac suficient pentru tine, ca as vrea sa iti pot oferi aceleasi maini pe care mi le intinzi atunci cand iti arunc in brate toate maruntisurile mele care ma macina atat de des, atat de zadarnic.
nu neg ca pentru mine e o usurare faptul ca stii totul despre mine. mi-am pierdut increderea in mine inainte sa o pierd pe cea in oameni. mi-e frica sa nu ii pierd asa cum multi oameni care au impartit cu mine aceleasi fragmente din viata au ales sa plece. mi-e frica sa nu te pierd si pe tine intr-o zi asa ca sa nu te sperii daca o sa te rog, din cand in cand, sa-mi spui tot ce nu-ti place la mine. imi place cum desi nu mai avem timp pentru nimic, ne intalnim totusi sa ne repovestim si sa ne bucuram ca ne descoperim aceleasi ganduri. imi place completarea aceasta pe care astazi nu as mai sti cum sa o gasesc la altcineva. mi se pare ca profit de altruismul tau ori de cate ori iti povestesc despre cum nu ma pot regasi, despre cum viata noastra se imparte in cercuri, despre. vreau sa iti ofer inapoi la fel de mult pe cat imi oferi tu mie, dar uneori nu stiu cum. as vrea sa-mi spui. as vrea ca ceea ce avem acum sa creasca in continuare si sa ramana aceeasi prietenie pe care nu am mai impartit-o niciodata cu nimeni. sa-mi dai voie sa ma pot prezenta la fel de neputincioasa uneori si sa ne intalnim si peste multi, multi ani, la un ceai, ca sa ne auzim din nou gandurile si sa zambim amandoua in fata unei complicitati care mi-e infinit de draga.
tie.
ce sa fac? sa scriu sau sa nu scriu? sunt doar pe jumatate aici, in timp ce degetele mele alearga pe tastatura si scriu despre nimicuri, nimicuri de care uit atunci cand ajung acasa asa ca le scriu repede, uneori fara pauza.
ce sa fac? sa scriu sau sa nu scriu? sa renunt sau sa ma zbat? nu inteleg nimic si nici nu incerc sa inteleg ceva si nici nu fac ceva ca sa inteleg nimicul.
deci ce sa fac? sa scriu sau sa nu scriu? imi vine sa tip, se ingramadesc in mine toate cuvintele, dar le inghit, le indes, le apas, ramaneti acolo, pentru voi nu e loc in lumea de afara, nu aveti niciun sens, niciun rost, niciun cuvant nu trebuie spus, ma impac doar cu linistea, doar cu lumina diminetii, cu ceata, cu frigul.
o sa incep sa beau din nou cafea dupa ce ani de zile am incercat sa o conving pe mama sa renunte la cestile de cafea din fiecare dimineata. o sa beau din nou cafea, tone si tone de cafea pentru ca fericirea nu sta in cestile de ceai, ci in cele de cafea asa ca trebuie sa beau tone si tone de cafea in timp ce noptile nu vor mai fi nopti, dar trebuie sa rezist asa fara timp si dincolo de timp in vreme ce o mie de cuvinte se zbat in mine si ma lovesc in interior si-mi zgarie plamanii si inima, dar eu le apas in continuare si nu le las sa iasa si nu e nimic mai infiorator decat un val de cuvinte care se rostogoleste in tine la nesfarsit.
ce sa fac? sa scriu sau sa nu scriu? sa renunt sau sa ma zbat? nu inteleg nimic si nici nu incerc sa inteleg ceva si nici nu fac ceva ca sa inteleg nimicul.
deci ce sa fac? sa scriu sau sa nu scriu? imi vine sa tip, se ingramadesc in mine toate cuvintele, dar le inghit, le indes, le apas, ramaneti acolo, pentru voi nu e loc in lumea de afara, nu aveti niciun sens, niciun rost, niciun cuvant nu trebuie spus, ma impac doar cu linistea, doar cu lumina diminetii, cu ceata, cu frigul.
o sa incep sa beau din nou cafea dupa ce ani de zile am incercat sa o conving pe mama sa renunte la cestile de cafea din fiecare dimineata. o sa beau din nou cafea, tone si tone de cafea pentru ca fericirea nu sta in cestile de ceai, ci in cele de cafea asa ca trebuie sa beau tone si tone de cafea in timp ce noptile nu vor mai fi nopti, dar trebuie sa rezist asa fara timp si dincolo de timp in vreme ce o mie de cuvinte se zbat in mine si ma lovesc in interior si-mi zgarie plamanii si inima, dar eu le apas in continuare si nu le las sa iasa si nu e nimic mai infiorator decat un val de cuvinte care se rostogoleste in tine la nesfarsit.
17 November 2010
this inner peace
december already, is it? no. not just yet. this heart's getting smaller and smaller, you can carry it around in a pocket. each second that passes by, I count it. it's youth passing me by and not asking how I feel. do you need me to wait for you? but youth's running and running and the little heart's looking me into the eyes begging for the mind to let it be broken. if it bleeds, you can feel. is it so? who said that? I believe oscar wilde was one of them people who shared this opinion. what do I say? now, I say nothing. I know nothing. my fear is somebody else's fear and I remain stone-still. I do not need guaranties, but hands who'd pull me away. there's this train coming. any hands.
wish I had a better memory. wish I could be present, wish I could live here and now. but I always search through some dusty drawers of my past. or I'm always dipping into the future. and now I'm late, so terribly, terribly late. I get tired so often now. my mornings are on the run, there is no time left. I have no time to look back, but I do. and then I have to go again.
wish I could smoke. wish I could smoke my mornings in a cold empty kitchen, wish I could read while smoking my mornings. wish I could have my coffee with anybody's cigarette smoke. the words are no longer said, they drop inside of me. I do not need words. what's the use of them? they always made things worse whilst hands and lips and eyes can say everything.
I no longer ask for anything. I don't know what I want. in fact, I know, but that seems so impossible that I prefer thinking about something else. I guess I wish I were weaker. almost invisible. .
wish I had a better memory. wish I could be present, wish I could live here and now. but I always search through some dusty drawers of my past. or I'm always dipping into the future. and now I'm late, so terribly, terribly late. I get tired so often now. my mornings are on the run, there is no time left. I have no time to look back, but I do. and then I have to go again.
wish I could smoke. wish I could smoke my mornings in a cold empty kitchen, wish I could read while smoking my mornings. wish I could have my coffee with anybody's cigarette smoke. the words are no longer said, they drop inside of me. I do not need words. what's the use of them? they always made things worse whilst hands and lips and eyes can say everything.
I no longer ask for anything. I don't know what I want. in fact, I know, but that seems so impossible that I prefer thinking about something else. I guess I wish I were weaker. almost invisible. .
mica durere de cap data de miscarea de rotatie
azi nu pot sa-mi misc mainile, nici picioarele, azi nu pot sa respir sau sa simt in vreun fel
e ca si cum nici n-as fi aici pentru ca azi nu pot nici macar sa vad
azi nu pot sa-mi imaginez ca sunt aici, ca totusi exist asa ca azi nu pot
nicicum sa ma misc in vreun fel in care sa te faca sa iti dai seama ca sunt totusi aici
chiar daca azi nu pot nici macar sa ma misc, sa respir sau sa simt in vreun fel
azi as vrea sa se opreasca toate lucrurile
cu ce folos imi spun si la ce bun sa se miste toate odata cu noi
nu inteleg de ce se invarte pamantul
pentru ca azi nu simt si nici nu pot sa-mi misc mainile sau picioarele
e ca si cum nici n-as fi aici pentru ca azi nu pot nici macar sa vad
azi nu pot sa-mi imaginez ca sunt aici, ca totusi exist asa ca azi nu pot
nicicum sa ma misc in vreun fel in care sa te faca sa iti dai seama ca sunt totusi aici
chiar daca azi nu pot nici macar sa ma misc, sa respir sau sa simt in vreun fel
azi as vrea sa se opreasca toate lucrurile
cu ce folos imi spun si la ce bun sa se miste toate odata cu noi
nu inteleg de ce se invarte pamantul
pentru ca azi nu simt si nici nu pot sa-mi misc mainile sau picioarele
15 November 2010
puncte-puncte?
 |
| weheartit.com |
zâmbete
de sub degete azi nu ies cuvinte, poate doar nişte urme ale unor fraze care capătă sens doar printr-o obligaţie a lumii celor mari. sub birou se ascund cizmele nevoite să iasă şi astăzi în lume fără să-şi fi primit porţia lor de luciu. mâinile uscate din cauza unui săpun ieftin, mereu acelaşi, din baia la care se face mereu coadă, se plimbă alene peste tastatura aceasta cumva devenită familiară. o să-mi fie dor de tine "t"-ule, o să-mi fie dor de tine "z"-ule, o să-mi fie dor de tine "m"-ule. degete mici. degete mici de filip florian. cât ceai verde se ascunde astăzi prin ceşti. ca şi cum în toate ceştile din toate birourile n-a fost niciodată altceva decât ceai verde.
cele mai frumoase uşi din tot bucureştiul sunt cele ale ceainăriei cărtureşti. erau vremuri când acolo se spuneau poveşti pe timp de ploaie, acum nu mai este timp nici măcar pentru ploi. miroase a crizantemă de toamnă şi a primele ore de după-amiază. nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată cum miros după-amiezile, dar îţi vine mereu să te scufunzi cu nasul în ele.
în partea stângă îşi odihnesc aripile patru rândunele. le-ai prins pe toate într-un laţ auriu şi le laşi să-ţi gângurească deasupra inimii. ieri dimineaţă, pentru câteva minute, am ascultat cântecul guguştiucului. se auzea atât de aproape, ca în zilele unei copilării mult prea îndepărtate. să revenim. spuneam că în birouri miroase a ceai verde. o ameţeală plăcută s-a instalat odată cu primele două ceşti de ceai, iar eu îmi număr zilele în care timpul nu mai este timp.
cinci ore, patru ore, trei ore, câteva minute. apoi se face iar frig, aceleaşi cizme se îndreaptă către o universitate în care anii s-au scurs pe nesimţite. e aproape întuneric la cinci şi-un pic. dar cărtureştiul miroase a ceai şi a cărţi, are parfumul acela pe care îl va împrumuta, într-o bună zi, şi casa familiei mele.
cele mai frumoase uşi din tot bucureştiul sunt cele ale ceainăriei cărtureşti. erau vremuri când acolo se spuneau poveşti pe timp de ploaie, acum nu mai este timp nici măcar pentru ploi. miroase a crizantemă de toamnă şi a primele ore de după-amiază. nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată cum miros după-amiezile, dar îţi vine mereu să te scufunzi cu nasul în ele.
în partea stângă îşi odihnesc aripile patru rândunele. le-ai prins pe toate într-un laţ auriu şi le laşi să-ţi gângurească deasupra inimii. ieri dimineaţă, pentru câteva minute, am ascultat cântecul guguştiucului. se auzea atât de aproape, ca în zilele unei copilării mult prea îndepărtate. să revenim. spuneam că în birouri miroase a ceai verde. o ameţeală plăcută s-a instalat odată cu primele două ceşti de ceai, iar eu îmi număr zilele în care timpul nu mai este timp.
cinci ore, patru ore, trei ore, câteva minute. apoi se face iar frig, aceleaşi cizme se îndreaptă către o universitate în care anii s-au scurs pe nesimţite. e aproape întuneric la cinci şi-un pic. dar cărtureştiul miroase a ceai şi a cărţi, are parfumul acela pe care îl va împrumuta, într-o bună zi, şi casa familiei mele.
13 November 2010
put yourself in my shoes
wish I had the courage to make plenty of mistakes. wish you could forgive me for each of them.
12 November 2010
da, avem programare
am văzut cinci piese de teatru în ultimele câteva săptămâni, iar duminică o să merg din nou. nu-mi era dor de timpul meu liber, dar mi-e dor să am timp mai mult pentru astfel de activităţi. am început munca pentru paginile din revistă şi este un lucru minunat. nu am mai făcut niciodată aşa ceva, nu ştiu cum se fac paginile de tipul "alegerile editorului", dar învăţ. nu ştiu cum şi cui trebuie să ceri acordul în unele cazuri pentru anumite fotografii, dar, cum spuneam, învăţ. şi-o să învăţ şi cum se face un pictorial şi cum se pregăteşte o şedinţă foto and so on and so forth. mai nou, mă găsiţi şi pe brainwash.ro, o să modific puţin structura blogului, poate în weekendul acesta. proiectul acesta mă bucură în primul rând pentru că mă conduce în direcţii noi şi mă "obligă" să învăţ o mulţime de lucruri folositoare cu care altfel nu m-aş fi întâlnit niciodată. I just love it when work is no longer work, but fun and beautiful and creative.
se termină noiembrie
şi noi ne învârtim în continuare
pe aceleaşi cercuri
precum descântecul pe care
bunicile ţi-l desenează
cu degetul pe frunte:
la o salcie părăsită
stă o fată gătită
c-un ochi de apă,
unul de foc...
se termină noiembrie,
iar noi
aproape că ne prefacem în piatră.
pe aceleaşi cercuri
precum descântecul pe care
bunicile ţi-l desenează
cu degetul pe frunte:
la o salcie părăsită
stă o fată gătită
c-un ochi de apă,
unul de foc...
se termină noiembrie,
iar noi
aproape că ne prefacem în piatră.
din inimă, cu drag, ca o îmbrăţişare mută
e miezul nopţii. uneori nu-mi mai ajung orele aşa că le prelungesc până târziu în noapte când deja nu mai pot face nimic pentru a mă trezi odihnită şi fără cearcăne. un ceai negru preparat pe fugă şi pe care îl beau aproape mereu mai mult rece pentru că uit de el în timp ce încerc să mă recompun, să-mi adun gândurile, să verific dacă nu cumva mi se mai citesc gândurile pe chip, să te las să mai dormi şi să încerc să plec fără tine.
dimineţile. au devenit din ce în ce mai scurte şi încep cel mai adesea de la şase şi jumătate, o oră la care somnul mi se pare întotdeauna cel mai dulce aşa că mă ascund sub pilotă şi încerc să mă scufund pentru câteva minute în plus în liniştea şi întunericul camerei. nici n-ai crede că ne aflăm în inima bucureştiului, chiar şi acum e linişte. iar eu aş putea să dorm.
serile ni le petrecem cel mai des în cafeneaua verona, am dat ceaiurile pe cafele şi căni cu ciocolată caldă, am părăsit locurile în care nu se putea fuma pentru locurile în care conversaţiile se împletesc în rotocoale firave de kent. am o memorie slabă aşa că nu-mi mai amintesc nimic din momentele în care am spus că plec. dar poate aşa e cel mai bine să îţi trăieşti viaţa. uşor senil.
dimineţile. au devenit din ce în ce mai scurte şi încep cel mai adesea de la şase şi jumătate, o oră la care somnul mi se pare întotdeauna cel mai dulce aşa că mă ascund sub pilotă şi încerc să mă scufund pentru câteva minute în plus în liniştea şi întunericul camerei. nici n-ai crede că ne aflăm în inima bucureştiului, chiar şi acum e linişte. iar eu aş putea să dorm.
serile ni le petrecem cel mai des în cafeneaua verona, am dat ceaiurile pe cafele şi căni cu ciocolată caldă, am părăsit locurile în care nu se putea fuma pentru locurile în care conversaţiile se împletesc în rotocoale firave de kent. am o memorie slabă aşa că nu-mi mai amintesc nimic din momentele în care am spus că plec. dar poate aşa e cel mai bine să îţi trăieşti viaţa. uşor senil.
11 November 2010
one can only love penelope jolicoeur :)
of course I started searching through the archive once again because I love Penelope's blog so much! And I found this and made me laugh and forget that I'm still at work and I'm not supposed to be laughing, but working hard while making a straight face. :)
there's no music on the radio
nu prea ştiu cum să mă descurc cu iubirea. iubirea asta care vine în valuri, care îmi încălzeşte inima, care mă linişteşte şi mă face să zâmbesc înainte să adorm, iubirea asta necondiţionată care se simte cu dinţii, cu degetele, cu buzele, cu pleoapele, cu braţele în jurul unui corp care e mai mereu atât de tăcut. iubirea asta pentru care nimic nu mai contează, iubirea asta care vine dintr-un om necunoscut până şi mie, o iubire puternică tocmai prin faptul că nu aşteaptă nimic înapoi, nu cere, nu oftează, nu se frământă în niciun fel şi niciun gând nu umbreşte sentimentul acesta pe care am învăţat că îl poţi oferi cu adevărat atunci când nu vrei nimic de la celălalt, când îl iubeşti pentru ceea ce este, oricât ar fi de departe sau oricât ar fi de aproape. iubirea aceasta care te face un om mai bun şi care îţi confirmă că inima ta nu a uitat să îşi îndeplinească cea mai importantă funcţie.
can you cure chocolate mousse addiction?
I definitely need a workplace where they don't allow you to eat. and so then I'd probably stop having this extended lunches in front of the computer, I would give up this unhealthy unnecessary deserts (chocolate mousse, really?), I would stop drinking coffee (I became, in fact, a greenteaholic) and then I'd stop feeling guilty for having eaten things my body doesn't need at all.
Yesterday I met lovely Audrey over some coffee at Verona and she's indeed lovely lovely lovely aaand she's gonna be working for the magazine as well as one of my favourite bloggers let me know last evening. Our team is now fully complete and I cannot wait for the second meeting when we should already show to the others bits of our work. And of course I downloaded Photoshop but had no time to start learning (using tutorials, of course). And oh, I'm gonna miss my dear old Photoscape.
Tip for the girls whose budget was not affected by the economic crisis: you can find in piata amzei a clothing store where they have dresses from Chloé, Anna Sui, Tsumori Chisato and so many others at only 50-80 euros (it's that store with glass walls on the corner where the newspaper store is).
I will go to Kilipirim today, I have only 2 hours to spare (not quite, cuz I'm skipping classes to go there and buy some more books) and then of course I have to rush back to university. I hope my lovely suz will come too (we're both skipping from our duties :)) ).
also, this blog is going down on zelist so that can only mean that people are getting tired of me complaining about so many things. it's understandable, perhaps some Romanian fun stories would help me as well. and some more photos perhaps?
it might also be due to the fact that I lacked a certain amount of sincerity here, not lying to you, but not telling all the things that have happened or are still happening to me. So just out of curiosity (in case any of you has the patience of reading this till this point) are there any specific topics you'd like to find here? or are there any favourite posts you found here and you want something similar?
thanks in advance, have a lovely Thursday. and take your umbrellas if you're still at home, it might rain today!
Yesterday I met lovely Audrey over some coffee at Verona and she's indeed lovely lovely lovely aaand she's gonna be working for the magazine as well as one of my favourite bloggers let me know last evening. Our team is now fully complete and I cannot wait for the second meeting when we should already show to the others bits of our work. And of course I downloaded Photoshop but had no time to start learning (using tutorials, of course). And oh, I'm gonna miss my dear old Photoscape.
Tip for the girls whose budget was not affected by the economic crisis: you can find in piata amzei a clothing store where they have dresses from Chloé, Anna Sui, Tsumori Chisato and so many others at only 50-80 euros (it's that store with glass walls on the corner where the newspaper store is).
I will go to Kilipirim today, I have only 2 hours to spare (not quite, cuz I'm skipping classes to go there and buy some more books) and then of course I have to rush back to university. I hope my lovely suz will come too (we're both skipping from our duties :)) ).
also, this blog is going down on zelist so that can only mean that people are getting tired of me complaining about so many things. it's understandable, perhaps some Romanian fun stories would help me as well. and some more photos perhaps?
it might also be due to the fact that I lacked a certain amount of sincerity here, not lying to you, but not telling all the things that have happened or are still happening to me. So just out of curiosity (in case any of you has the patience of reading this till this point) are there any specific topics you'd like to find here? or are there any favourite posts you found here and you want something similar?
thanks in advance, have a lovely Thursday. and take your umbrellas if you're still at home, it might rain today!
10 November 2010
puteam să jur că şi azi e marţi
aş vrea să vă spun despre toate lucrurile care mi se întâmplă zilele acestea, dar nu pot. îmi imaginez că e un lucru firesc, tot aşa cum în general oamenii consideră că nu există nicăieri pe lume un colectiv în care să nu existe mici sau mari probleme. şi-atunci, din două, una: ori sunt eu cea mai mare încăpăţânată naivă din lume, ori trăiesc înconjurată de oameni care la rândul lor întâmpină, după cum spuneam, mici sau mari probleme.
deşi s-ar putea să se desfăşoare deja la un nivel patologic, prefer să optez în continuare pentru aceeaşi încăpăţânare care m-a caracterizat din primele secunde de viaţă. în plus, am încercat întotdeauna să caut liniştea. să fiu înconjurată de oameni, nu de profesii, de medii frumoase, nu de încăperi albe luminate de neoane. am reuşit? da, dar numai în timpul liber. aşa se face că nemulţumirile din cealaltă jumătate a vieţii intră cu bocancii plini de noroi (expresie reîntâlnită săptămâna aceasta la un curs) în viaţa mea privată. iar atunci totul în jurul meu o ia razna. eu nu mai sunt eu, iar liniştea mea se duce fix pe apa sâmbetei.
somn, linişte interioară, timp atât de necesar pentru noi înşine, totul dispare. până şi dezordinea din camera mea (niciodată nu am fost prea organizată, dar aveam limite bine stabilite) îmi transmite zilele acestea că nu mai am timp pentru mai nimic. iar acum îmi trec prin cap alte idei, am găsit nişte cursuri interesante pe care abia în primăvară voi putea să le urmez (voi învăţa cu ce se mănâncă photoshop şi corel draw, cum să fac o copertă de carte, un catalog de prezentare de produse etc.), iar pentru masteratul meu de editare de care pe care îl ador, s-ar potrivi ca o mănuşă.
mai sunt alte lucruri care mă frământă, dar pe care nu mai are niciun sens să le scriu aici. sunt fie prea clare, fie prea neclare ca să le mai scriu aici.
cumva, începe din nou să mă deranjeze că hotărârea pe care am anunţat-o ieri în mod oficial (şi care a sunat bine şi care nu mi-a produs niciun atac de cord) s-a transformat într-un "din punctul meu de vedere greşeşti" pe care nu-l cerusem. iar o decizie la care m-am gândit de două luni încoace s-a dat de trei ori peste cap exact ca în poveşti şi s-a prefăcut într-o discuţie amânată pentru săptămâna viitoare.
să nu te ia abia acum durerile de cap? ba fix da. cum azi am un sac de lucruri de făcut, iar eu aş prefera să zburd prin parcuri (de reţinut că nu găsesc nicio plăcere în a mă plimba prin parc în vreme ce mi se pare minunat să străbaţi păduri în care ai mari şanse să dai peste un lup), decizia mea s-a aşezat cumva pe umărul meu drept (care mă doare îngrozitor din cauza curentului) şi atârnă tare greu. mă face să par cumva ipocrită în ochii celor care credeau că decizia mea e nestrămutată, dar ştiu că singura ipocrizie, dacă ar exista într-adevăr, ar fi faţă de mine. probabil de-asta mă şi simt în continuare rău. cumva m-a deranjat că singurul om din lume care ar fi trebuit să-mi spună un simplu "ai dreptate" mi-a înşirat cu o mie de cuvinte mai mult. dar asta sunt eu, întotdeauna m-am supărat când lucrurile nu au ieşit aşa cum mă aşteptam. şi pentru că în continuare e foarte greu să găseşti linişte în mijlocul unui oraş în care o revoluţie ar putea trece neobservată, o altă ţară mi se pare în continuare o idee bună.
voi când aţi fost ultima oară "ipocriţi" cu voi înşivă?
deşi s-ar putea să se desfăşoare deja la un nivel patologic, prefer să optez în continuare pentru aceeaşi încăpăţânare care m-a caracterizat din primele secunde de viaţă. în plus, am încercat întotdeauna să caut liniştea. să fiu înconjurată de oameni, nu de profesii, de medii frumoase, nu de încăperi albe luminate de neoane. am reuşit? da, dar numai în timpul liber. aşa se face că nemulţumirile din cealaltă jumătate a vieţii intră cu bocancii plini de noroi (expresie reîntâlnită săptămâna aceasta la un curs) în viaţa mea privată. iar atunci totul în jurul meu o ia razna. eu nu mai sunt eu, iar liniştea mea se duce fix pe apa sâmbetei.
somn, linişte interioară, timp atât de necesar pentru noi înşine, totul dispare. până şi dezordinea din camera mea (niciodată nu am fost prea organizată, dar aveam limite bine stabilite) îmi transmite zilele acestea că nu mai am timp pentru mai nimic. iar acum îmi trec prin cap alte idei, am găsit nişte cursuri interesante pe care abia în primăvară voi putea să le urmez (voi învăţa cu ce se mănâncă photoshop şi corel draw, cum să fac o copertă de carte, un catalog de prezentare de produse etc.), iar pentru masteratul meu de editare de care pe care îl ador, s-ar potrivi ca o mănuşă.
mai sunt alte lucruri care mă frământă, dar pe care nu mai are niciun sens să le scriu aici. sunt fie prea clare, fie prea neclare ca să le mai scriu aici.
cumva, începe din nou să mă deranjeze că hotărârea pe care am anunţat-o ieri în mod oficial (şi care a sunat bine şi care nu mi-a produs niciun atac de cord) s-a transformat într-un "din punctul meu de vedere greşeşti" pe care nu-l cerusem. iar o decizie la care m-am gândit de două luni încoace s-a dat de trei ori peste cap exact ca în poveşti şi s-a prefăcut într-o discuţie amânată pentru săptămâna viitoare.
să nu te ia abia acum durerile de cap? ba fix da. cum azi am un sac de lucruri de făcut, iar eu aş prefera să zburd prin parcuri (de reţinut că nu găsesc nicio plăcere în a mă plimba prin parc în vreme ce mi se pare minunat să străbaţi păduri în care ai mari şanse să dai peste un lup), decizia mea s-a aşezat cumva pe umărul meu drept (care mă doare îngrozitor din cauza curentului) şi atârnă tare greu. mă face să par cumva ipocrită în ochii celor care credeau că decizia mea e nestrămutată, dar ştiu că singura ipocrizie, dacă ar exista într-adevăr, ar fi faţă de mine. probabil de-asta mă şi simt în continuare rău. cumva m-a deranjat că singurul om din lume care ar fi trebuit să-mi spună un simplu "ai dreptate" mi-a înşirat cu o mie de cuvinte mai mult. dar asta sunt eu, întotdeauna m-am supărat când lucrurile nu au ieşit aşa cum mă aşteptam. şi pentru că în continuare e foarte greu să găseşti linişte în mijlocul unui oraş în care o revoluţie ar putea trece neobservată, o altă ţară mi se pare în continuare o idee bună.
voi când aţi fost ultima oară "ipocriţi" cu voi înşivă?
09 November 2010
be proud of me because I am proud of myself
 |
| weheartit.com |
Încerc să îmi fac ordine în minte şi nu reuşesc. E şi ăsta un factor. Plus lipsa timpului pentru mâncat sănătos. Un stress permanent care mă face arţăgoasă, care îmi strică relaţiile cu cei din jur încet-încet. Doar eu văd asta însă deocamdată. Totul, de fapt, mă face nefericită. Şi atunci, când ştii că poţi folosi cu încredere un cuvânt care în urechile altora va suna prea puternic, trebuie să schimbi contextul care te transformă într-un om care nu îţi place.
Nu mai am încredere în mine, dar ştiu că va trebui să o regăsesc. Să iau lucrurile bune din tot ceea ce se schimbă acum. Şi pe lângă toate astea, n-ar strica puţină iubire.
and yes, I can handle Tuesday.
08 November 2010
hey there, self
no use in bothering other people with your unhealthy thoughts, with your fears, with your heart torn apart, with your tears which you try to stop since 8 am this morning, with your anxiety and your need of saying all that to someone.
it's crazy, I feel so bad right now and there's nothing I can do, I have to just sit here and wait for six more hours (this is terrible, 6 hours!) and do my tasks and then leave the place and I just cannot do it. I'd rather be spending my day here, writing, but of course I cannot do that. I hate it, I hate this day, I hate that I feel this way, I hate that I am so weak, that I cannot change myself so fast, I hate that I care so much, I hate that I cannot put myself together and live somewhere else.
it's crazy, I feel so bad right now and there's nothing I can do, I have to just sit here and wait for six more hours (this is terrible, 6 hours!) and do my tasks and then leave the place and I just cannot do it. I'd rather be spending my day here, writing, but of course I cannot do that. I hate it, I hate this day, I hate that I feel this way, I hate that I am so weak, that I cannot change myself so fast, I hate that I care so much, I hate that I cannot put myself together and live somewhere else.
I cannot handle this monday
you can fill your life with projects, but when there are so many other things missing, when none of the projects doesn't seem important enough, when you feel you're back where you started (if you ever started anything), what's left to be done?
I cannot handle this Monday. I felt like crying in the morning and I feel like crying now. And it's been two weeks since I didn't feel like everything is pointless. I'm educating my happiness, I'm trying to make it stay even in small parts of a single day, but it's just contentment most of the time for too insignificant things. I cannot work but I will have to. Like a robot, I write and I write and my heart's feeling small and cripled. And I did this myself. I'm good at tearing apart my own heart.
I actually don't even want to maintain this bogus contentment because it doesn't answer one question: what for? everything will be alright? I dread my own thoughts and I cannot see them written down. when did I stop being sincere with my own self? I do not want people around me today and I realized I'm turning into someone who's no longer feeling the need of meeting new people or spending time with the friends. and it's not just a phase in case this clichee crosses somebody's mind.
I'm disappointed by people not keeping their promises. it makes me sad to know that whilst I can do that, other people doesn't seem to give a darn about that. is it so hard to stop a little bit and think about somebody else other than yourself?
six more hours and I cannot handle this. I cannot smile. I wish I could stop eating and turn into someone really skinny and then my outside would match my inside. And I really wish that. Here, I said it. Unhealthy thoughts from someone who's trying to lead a healthy life. Or used to try. So tired.
I cannot handle this Monday. I felt like crying in the morning and I feel like crying now. And it's been two weeks since I didn't feel like everything is pointless. I'm educating my happiness, I'm trying to make it stay even in small parts of a single day, but it's just contentment most of the time for too insignificant things. I cannot work but I will have to. Like a robot, I write and I write and my heart's feeling small and cripled. And I did this myself. I'm good at tearing apart my own heart.
I actually don't even want to maintain this bogus contentment because it doesn't answer one question: what for? everything will be alright? I dread my own thoughts and I cannot see them written down. when did I stop being sincere with my own self? I do not want people around me today and I realized I'm turning into someone who's no longer feeling the need of meeting new people or spending time with the friends. and it's not just a phase in case this clichee crosses somebody's mind.
I'm disappointed by people not keeping their promises. it makes me sad to know that whilst I can do that, other people doesn't seem to give a darn about that. is it so hard to stop a little bit and think about somebody else other than yourself?
six more hours and I cannot handle this. I cannot smile. I wish I could stop eating and turn into someone really skinny and then my outside would match my inside. And I really wish that. Here, I said it. Unhealthy thoughts from someone who's trying to lead a healthy life. Or used to try. So tired.
how I became older
it's 7.30 and I'm not even planning on dressing for going to work. I'm too tired to make a cup of tea, to eat something or to even figure out how to dress without looking like I wanted to spend the rest of the day in pyjamas. My eyes hurt. And there's nothing really at work but full 8 hours spent in front of the computer. And lots of happy name day. if only they knew that I don't want it. if only someone would know that today I want to stay in bed and sleep all day long because in the last couple of months I began feeling older and older.
so tired. a friend called me today but I couldn't remember what we talked on the phone. if only they knew that I don't want to smile today while saying thank you. that I'd rather be left alone while doing my job. that all I want today is to stay in bed and talk to no one.
but no one ever gets it.
so tired. a friend called me today but I couldn't remember what we talked on the phone. if only they knew that I don't want to smile today while saying thank you. that I'd rather be left alone while doing my job. that all I want today is to stay in bed and talk to no one.
but no one ever gets it.
07 November 2010
the cat is out of the bag
dimineaţa a început pe fugă, mi-am dat seama cât de mult îmi trebuie o imprimantă după ce am alergat la 3 centre de printat (închise!) şi am reuşit în cele din urmă să printez într-un internet cafe (poate dragul meu cărtu ar trebui să ofere şi servicii de print, mă gândesc).
vă spuneam de un proiect (pe lângă celelalte două care au nevoie de îmbunătăţiri) despre care nu am vrut să dezvălui foarte mult şi despre care nici acum nu pot da foarte multe detalii: e o revistă. azi am avut prima întâlnire de redacţie, cu doar jumătate din echipă. în mijlocul unui bucureşti tomnatic, ne-am întâlnit să facem planuri frumoase şi pe termen lung. mi-am reamintit că e bine să cunoşti oameni noi în permanenţă şi că ai mereu lucruri noi de învăţat.
acum trebuie să plec din nou, dar duminicile atât de pline sunt întotdeauna şi cele mai frumoase.
p.s. I also got some lovely presents today from a very kind and beautiful friend. :)
vă spuneam de un proiect (pe lângă celelalte două care au nevoie de îmbunătăţiri) despre care nu am vrut să dezvălui foarte mult şi despre care nici acum nu pot da foarte multe detalii: e o revistă. azi am avut prima întâlnire de redacţie, cu doar jumătate din echipă. în mijlocul unui bucureşti tomnatic, ne-am întâlnit să facem planuri frumoase şi pe termen lung. mi-am reamintit că e bine să cunoşti oameni noi în permanenţă şi că ai mereu lucruri noi de învăţat.
acum trebuie să plec din nou, dar duminicile atât de pline sunt întotdeauna şi cele mai frumoase.
p.s. I also got some lovely presents today from a very kind and beautiful friend. :)
06 November 2010
before all the excitement vanishes: the I blame Coco concert @ The Ark
am rămas, în mod oficial, fără baterii. şi tot în mod oficial, în weekend ar trebui să mă întâlnesc cu aproximativ 10 persoane (şi să discut lucruri importante la întâlnirile respective). să merg la studioul adei rosetti (să îl găsesc, mai întâi) şi să petrec acolo cel mult 6 ore, să trec pe la BCU (n-am reuşit să aflu ce anume ar trebui să fac, dar mi-am dat seama de ce am nevoie de imprimantă. I'm too lazy to write down important stuff so I'd click on print and then all my important stuff will be lying on the floor but I'd know for sure were it is).
concertul a fost frumos, nu cred că are vreun sens să povestesc în detaliu, mai ales că în curând îmi veţi putea citi recenziile pe brainwash.ro. but not this weekend, I need to recharge.
înainte de concert am reuşit să văd în sfârşit piesa de teatru Cu uşile închise (din nou, amazing feeling, many things could be written about this, dar mergeţi şi vedeţi piesa până reuşesc eu să-i compun o recenzie).
now it's time to get rid of this smoky smell, I never could stand it on my clothes.
good night all
concertul a fost frumos, nu cred că are vreun sens să povestesc în detaliu, mai ales că în curând îmi veţi putea citi recenziile pe brainwash.ro. but not this weekend, I need to recharge.
înainte de concert am reuşit să văd în sfârşit piesa de teatru Cu uşile închise (din nou, amazing feeling, many things could be written about this, dar mergeţi şi vedeţi piesa până reuşesc eu să-i compun o recenzie).
now it's time to get rid of this smoky smell, I never could stand it on my clothes.
good night all
05 November 2010
so I'm leaving Bucharest next week
just for the weekend, no worries. :)
so I've pretty much found it impossible to wake up on time this morning. Felt too lazy to drag myself to the kitchen and I also forgot my yummy rice which I cooked last night in order to have a healthy lunch instead of going again and buy chocolate chip cookies from snack attack (now, seriously, they do have supposedly healthy food there, but I always found the name a little bit disturbing: this food's attacking your health, this is how I always interpret it).
h'anyways, going back to my lazy morning, I did manage to buy the newspaper (feels good at least having the impression of skipping from reading them online) but I wish I had breakfast in the morning since this became something so very important in the last months that I always feel bad when I miss it.
talking about the weekends now. well, for me enjoying a weekend means being an early bird. doing groceries, going to events, buying books, having tea with friends. and this involves not staying up late. but this weekend is already so full and so booked as I like to call it that I don't know how I will manage do all the things I do when I have the weekend free.
As you know, I have a project in mind but I cannot tell you about yet (come to think, I always have projects in mind but I suppose it's a proof of mental health that I'm not trying to make them all become reality). So I have already half of the team but I'm still on the look for some others. And the weirdest part is that I have no idea what I'm doing. I mean, I know some of the things I'm supposed to be doing, but other stuff, I really have no clue. But as a team, I can only hope we'll manage to get through it and find the right path. Excitement has gone through the roof and I know what matters the most is that I believe in this so that the others will also believe and then we can stick together for better or for worse. Is that how they say it?
so I've pretty much found it impossible to wake up on time this morning. Felt too lazy to drag myself to the kitchen and I also forgot my yummy rice which I cooked last night in order to have a healthy lunch instead of going again and buy chocolate chip cookies from snack attack (now, seriously, they do have supposedly healthy food there, but I always found the name a little bit disturbing: this food's attacking your health, this is how I always interpret it).
h'anyways, going back to my lazy morning, I did manage to buy the newspaper (feels good at least having the impression of skipping from reading them online) but I wish I had breakfast in the morning since this became something so very important in the last months that I always feel bad when I miss it.
talking about the weekends now. well, for me enjoying a weekend means being an early bird. doing groceries, going to events, buying books, having tea with friends. and this involves not staying up late. but this weekend is already so full and so booked as I like to call it that I don't know how I will manage do all the things I do when I have the weekend free.
As you know, I have a project in mind but I cannot tell you about yet (come to think, I always have projects in mind but I suppose it's a proof of mental health that I'm not trying to make them all become reality). So I have already half of the team but I'm still on the look for some others. And the weirdest part is that I have no idea what I'm doing. I mean, I know some of the things I'm supposed to be doing, but other stuff, I really have no clue. But as a team, I can only hope we'll manage to get through it and find the right path. Excitement has gone through the roof and I know what matters the most is that I believe in this so that the others will also believe and then we can stick together for better or for worse. Is that how they say it?
04 November 2010
între 1 şi 2
genunchii mei se loveau de perete
de clanţe de tocuri de uşă
palmele tale nu se loveau de nimic
simţeau sub cercurile săpate fin în dermă
teama spaima groaza
pe care
o eliberam eram eliberată
a doua zi durerile de spate
au trecut cu calmante.
de clanţe de tocuri de uşă
palmele tale nu se loveau de nimic
simţeau sub cercurile săpate fin în dermă
teama spaima groaza
pe care
o eliberam eram eliberată
a doua zi durerile de spate
au trecut cu calmante.
între 5 şi 6
eu niciodată n-am ştiut
cum să deschid fereastra fără să te trezesc
uşile se închid
apoi se deschid
întotdeauna cu aceeaşi cheie
eu niciodată n-am ştiut
că există o uşă
pe care poţi ieşi
fără să te trezesc
ţi-am arătat mâinile
atunci când te-ai trezit şi
mirat
m-ai întrebat de ce am deschis fereastra
uite, eu nu am nicio cheie
ţi-am spus.
cum să deschid fereastra fără să te trezesc
uşile se închid
apoi se deschid
întotdeauna cu aceeaşi cheie
eu niciodată n-am ştiut
că există o uşă
pe care poţi ieşi
fără să te trezesc
ţi-am arătat mâinile
atunci când te-ai trezit şi
mirat
m-ai întrebat de ce am deschis fereastra
uite, eu nu am nicio cheie
ţi-am spus.
where to?
nice and cozy. a narrow stream of light makes half of my keyboard feel warm. it's that autumnal sort of afternoon, a perfect november day. I count in my mind the cups of tea, chocolate and coffee that I had today. how many were they? four? maybe six? too many they were, that I know. my after work meeting has been cancelled and now I'm confused, with all that time on my hands. I thought I managed to avoid a routine but who would've thought that routine was made of meeting people each day.
I wish I had a map with things to do and places to visit when you have no plan whatsoever. a bohemian guide with all sorts of places where you could expand a feeling of such a sweet november. and I know it is you who's making me nervous, but it's me drinking all that tea and all that unnecessary coffee. and when I think I wanted to take my camera with me today. but I forgot it at home just like I forgot that today is not wednesday.
wish I could count the people who are now for sure taking walks on the yellow boulevards. I cannot see them, but I know they're there. hand in hand, the elders are always those who make you smile: they knew something we no longer know nowadays.
a warm feeling of nothing.
I wish I had a map with things to do and places to visit when you have no plan whatsoever. a bohemian guide with all sorts of places where you could expand a feeling of such a sweet november. and I know it is you who's making me nervous, but it's me drinking all that tea and all that unnecessary coffee. and when I think I wanted to take my camera with me today. but I forgot it at home just like I forgot that today is not wednesday.
wish I could count the people who are now for sure taking walks on the yellow boulevards. I cannot see them, but I know they're there. hand in hand, the elders are always those who make you smile: they knew something we no longer know nowadays.
a warm feeling of nothing.
moomin morning
and of course we don't have this here.
main task of the day almost done.
dreaming about making a third vienna trip for this year. December maybe.
wearing your scent today.
thinking about buying a printer (or a dress or some new plates or a new mug).
going out for some vanilla french chocolate and my lunch.
coffee later with a friend and maybe some starbucks carrot cake.
I have no energy left whatsoever but I have to carry on.
bought three new books this week.
still haven't bought the drawing board.
that's all.
03 November 2010
renn, wenn du kannst
respiră în doi
dacă poţi
adică să respiri şi pentru mine
aşa cum eu respir
ca să o fac fericită pe mama
poţi să îţi apeşi palma
în pieptul meu
oricât de tare
orice urmă e o rană
binevenită
respiră în doi
dacă poţi.
dacă poţi
adică să respiri şi pentru mine
aşa cum eu respir
ca să o fac fericită pe mama
poţi să îţi apeşi palma
în pieptul meu
oricât de tare
orice urmă e o rană
binevenită
respiră în doi
dacă poţi.
02 November 2010
iti spun eu
iubirea incepe la parterul blocului
si se termina la etajul sapte
iubirea se consuma uneori in lift
sau in scara blocului
cu conditia sa fie noapte
iubirea incepe acolo unde
vanzatorii ambulanti arunca
ce n-au vandut peste zi
iubirea se consuma in piete
sau in incaperi imbacsite de praf
cu draperiile trase.
si se termina la etajul sapte
iubirea se consuma uneori in lift
sau in scara blocului
cu conditia sa fie noapte
iubirea incepe acolo unde
vanzatorii ambulanti arunca
ce n-au vandut peste zi
iubirea se consuma in piete
sau in incaperi imbacsite de praf
cu draperiile trase.
tarziu
degetele mele nu mai vad
ceea ce inainte simteau
sub burice
degetele mele nu mai ghicesc
unde dormi
cumva au ramas doar urme de talpi
cativa pasi de liniste
care duc spre usa
degetele mele isi povestesc doar
amintirea mirosului tau
a fiecarui fir de par
degetele mele ingheata in frig
iar mie mi se pare o pedeapsa justa
ceea ce inainte simteau
sub burice
degetele mele nu mai ghicesc
unde dormi
cumva au ramas doar urme de talpi
cativa pasi de liniste
care duc spre usa
degetele mele isi povestesc doar
amintirea mirosului tau
a fiecarui fir de par
degetele mele ingheata in frig
iar mie mi se pare o pedeapsa justa
cum stau lucrurile
sunt un om responsabil. intotdeauna am fost. nu ma cert cu oamenii, prefer sa le inchid usa in nas pentru totdeauna. poate cel mai mult ma deranjeaza atunci cand imi este inselata increderea si cand nu imi sunt apreciate eforturile. acela este momentul in care taurul (trebuie sa stiti ca m-am simtit intotdeauna puternic atasata de ceea ce inseamna aceasta zodie) incepe sa vada rosu in fata ochilor. si atunci atitudinea se roteste cu 180 de grade si omul responsabil o sa devina cel mai nepasator om. doar pentru ca intelege ca nu mai are pentru cine sa faca eforturi. cam asa stau lucrurile.
01 November 2010
cel mai bine e când ţi se umple inima de iubire încă de dimineaţă
sunt jumătate aici, poate doar un sfert. restul a rămas acasă, dincolo de draperiile care acopereau ceaţa liniştitoare a dimineţii. sunt jumătate aici, poate doar un sfert. restul a rămas acasă, la 7.30 dimineaţa, în faţa ziarului, în faţa ceaiului, în faţa unei ultime felii din tarta pregătită ieri. am luat cu mine însă toată iubirea pe care am simţit-o atunci când am deschis ochii. e luni, dar luni n-a mai contat.
deciziile bune te eliberează. aşa ştii că sunt bune. îţi aduci din nou aminte de tine şi te recunoşti. aproape că uitasem. un om strângea frunzele galbene căzute în dâmboviţa. nici nu ştiam că cineva face lucrul ăsta. zâmbea. aduna frunze de pe suprafaţa apei şi zâmbea. mi s-a strâns un pic inima: nu vrei să facem schimb?
şi-atunci ştii din nou că ai luat decizia bună. ştii că nu acum nu fugi de greu, că poate niciodată nu ai fugit de greu, ci doar atunci când inima ta striga să o eliberezi pentru că nu mai poate respira. acum, ai certitudinea că nu fugi de greu. că nu fugi de nimic. că ai încetat de mult să alergi, acum doar aştepţi. nu e nici renunţare, e înţelegere. trăieşti şi iubeşti necondiţionat. cel mai bine e când ţi se umple inima de iubire.
deciziile bune te eliberează. aşa ştii că sunt bune. îţi aduci din nou aminte de tine şi te recunoşti. aproape că uitasem. un om strângea frunzele galbene căzute în dâmboviţa. nici nu ştiam că cineva face lucrul ăsta. zâmbea. aduna frunze de pe suprafaţa apei şi zâmbea. mi s-a strâns un pic inima: nu vrei să facem schimb?
şi-atunci ştii din nou că ai luat decizia bună. ştii că nu acum nu fugi de greu, că poate niciodată nu ai fugit de greu, ci doar atunci când inima ta striga să o eliberezi pentru că nu mai poate respira. acum, ai certitudinea că nu fugi de greu. că nu fugi de nimic. că ai încetat de mult să alergi, acum doar aştepţi. nu e nici renunţare, e înţelegere. trăieşti şi iubeşti necondiţionat. cel mai bine e când ţi se umple inima de iubire.
Subscribe to:
Posts (Atom)
