din inimă, cu drag, ca o îmbrăţişare mută

e miezul nopţii. uneori nu-mi mai ajung orele aşa că le prelungesc până târziu în noapte când deja nu mai pot face nimic pentru a mă trezi odihnită şi fără cearcăne. un ceai negru preparat pe fugă şi pe care îl beau aproape mereu mai mult rece pentru că uit de el în timp ce încerc să mă recompun, să-mi adun gândurile, să verific dacă nu cumva mi se mai citesc gândurile pe chip, să te las să mai dormi şi să încerc să plec fără tine.

dimineţile. au devenit din ce în ce mai scurte şi încep cel mai adesea de la şase şi jumătate, o oră la care somnul mi se pare întotdeauna cel mai dulce aşa că mă ascund sub pilotă şi încerc să mă scufund pentru câteva minute în plus în liniştea şi întunericul camerei. nici n-ai crede că ne aflăm în inima bucureştiului, chiar şi acum e linişte. iar eu aş putea să dorm.

serile ni le petrecem cel mai des în cafeneaua verona, am dat ceaiurile pe cafele şi căni cu ciocolată caldă, am părăsit locurile în care nu se putea fuma pentru locurile în care conversaţiile se împletesc în rotocoale firave de kent. am o memorie slabă aşa că nu-mi mai amintesc nimic din momentele în care am spus că plec. dar poate aşa e cel mai bine să îţi trăieşti viaţa. uşor senil.