au şi francezii bătrânii lor. doar că mai puţini.

©verde ursuz&audrey

din beauvais până în paris sunt 80 de kilometri. îţi spui zâmbind că parcă iarba e mai verde la ei, cerul mai senin, "avioane mai multe pe cer", cum bine a spus Ioana. prin geamul autobuzului nu simţi însă nimic. abia când intri în paris începi să faci comparaţii:

bulevardul ăsta seamănă cu unul din viena

                                                      roma

                                                      bucureşti

                                                      budapesta

aproape că te simţi ca acasă atunci când acasă devine pretutindeni. aşa ajungi să recunoşti locuri pe care în realitate nu le-ai mai întâlnit niciodată. străzile nu sunt cele mai curate. francezii nu sunt cei mai harnici oameni şi nici cei mai organizaţi oameni. dar îi recunoşti. îi vezi cum aruncă relaxaţi ţigările lângă coşurile de gunoi din care lipsesc pungile şi-ţi spun şi ţie să faci la fel. ţi-e greu să te relaxezi. dar după câteva zile, ajungi în grădinile luxembourg şi bei vin într-o după-amiază de duminică fără să mai ai, nici măcar pentru o secundă, impresia că nu aparţii locului. 

nu ştii dacă parisul îţi intră în sânge prin terasele din montmartre, prin patiseriile lor nemaipomenite, prin pălăvrăgeala francezilor, prin zâmbetele şi amabilitatea lor, cert e că după câteva zile petrecute acolo, ai în cap un singur lucru: trebuie să te întorci cu orice preţ. ţi se face dor de locuri pe care nu le-ai părăsit aşa cum ştiai deja că o să te îndrăgosteşti de un oraş pe care nu-l văzuseşi încă.