uneori

când reuşeşti să spui cu voce tare lucrurile pe care până nu demult le-ai ţinut doar pentru tine, ştii că ai făcut un pas înainte. mai sunt multe de pus la punct, mai sunt pereţii ăştia care îţi iau tot aerul, e oraşul ăsta care te macină şi te umple în acelaşi timp, sunt străzile cu oamenii care parcă iau mici părţi din tine în goana lor nefirească spre oameni care-i aşteaptă acasă pentru a-i răni.

oricum. peste câteva zile împachetez pentru paris. iau cu mine puţine lucruri, ca şi cum aş pleca în vizită la un prieten. ca niciodată, e prima călătorie pe care o fac fără să mai simt că plec într-adevăr de aici. nu ştiu cum să explic asta. poate că mă tem de nişte bătăi prea mari de inimă, Dumnezeu ştie. sau poate că tot ceea ce trăiesc, poate că timpul din viaţa mea s-a îngustat atât de mult încât această mică escapadă s-a transformat doar într-un minut altundeva. sau poate că asta se întâmplă când trăieşti cu adevărat doar în prezent: împachetezi cu o oră înainte.