pentru că nu prea mai e timp

dar când o să îţi spun ce simt pentru tine o să fie prea târziu şi-atunci o să mă îngrop printre toate nuanţele de gri şi negru pe care le cumpăr în fiecare zi. îmi era cel mai bine atunci când nu îmi era bine şi nu-mi lua nimeni răul spunându-mi: "hai, zâmbeşte". şi-mi era bine atunci când nopţile erau scurte şi reci, dar tu erai acolo uneori, iar eu, niciodată. am îmbrăţişat cu regretele propriei persoane şi cu o inimă pe care mi-o strângeam singură în pumn şi-mi înfigeam degetele în ea până când îmi dădeau lacrimile doar ca să-mi spun din nou că nu există cale de ieşire din acest drum închis pe care merg cu bună ştiinţă.

şi pe urmă, când au trecut o mie de ani, iar eu mi-am numărat în oglindă primele riduri şi am răspuns celor patruvirgulăcinci prieteni care voiau să ieşim, am ştiut că va trebui să zâmbesc din nou şi să mănânc şi să beau lapte cald ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

dar acum răul se naşte din nou şi-l iau de data asta în braţe şi-l las să ia din mine tot ce vrea şi să nu mai lase nimic pentru că e obositor să cari după tine în fiecare zi încă o parte pe care nu o recunoşti şi pe care el nu a iubit-o.

şi-ţi rămân, asta-i chiar culmea, urme pe piele acolo unde el a pus cândva mâna sau gura, îţi rămân imprimate cuvinte, litere, bucăţi din ce-a spus, de parcă aţi făcut dragoste pe hârtie de ziar şi ţi-a rămas pe umărul stâng o jumătate de titlu. şi dimineaţa vezi toate cuvintele astea şi nu se duc niciodată, oricât de multe duşuri ai face, se scriu din nou singure noaptea.

chem răul înapoi de data asta şi-l las să muşte din mine cât vrea el până când nimic nu o să mai rămână pentru că nici binele şi nici nebinele nu te pot lua de mâini.