so I write it here, at home

în fiecare dimineaţă, îmi spun că mă simt din ce în ce mai tânără. dintr-un trecut fad, se şterg uşor multe urme, dar se ascut alte dureri. printre ele, sentimente şi trăiri pe care le ţii în tine până devin ţepi sau pui de arici mici pe care îi hrăneşti dimineaţa cu ceai şi cafea pentru că doar un ceai nu-şi face efectul, iar la cafea nu poţi să renunţi. şi brusc, după câteva rânduri care nu-ţi aparţin, înţelese abia când le-ai citit a treia oară, te simţi aruncată brusc acum trei ani şi ţi se pare că universul a complotat până acum împotriva ta şi că viaţa s-ar putea să fie o piesă de teatru cu un regizor teribil de inteligent, dar care îşi chinuie în final actorii plasându-i în cele mai ironice situaţii pe care tu, biet personaj dintr-un rol secundar, nu ţi le-ai fi imaginat niciodată. şi-ncepi să cauţi pe moment cuvinte potrivite, dar ţi se şterg din memorie toţi scriitorii şi toţi filozofii din lume şi rămâi doar tu în faţa unui monitor căruia nu ştii ce să-i răspunzi. priveşti în dreapta la fricile pe care oamenii ţi le destăinuie ţie, rezervor şi păstrător al tuturor rănilor, şi-ţi dai seama că, de multe ori, povestindu-şi unii altora, oamenii uită că există şi empatie şi se întreabă doar de ce dimineaţa se trezesc mai întristaţi. şi fricile astea, ţi le alungi cu o mişcare uşoară de mână şi-ai vrea să spui fie ce-o fi, dar nu-ţi vine în minte decât un cântec al natashei bedingfield, oricare, chiar dacă nu s-a numărat niciodată printre artiştii pe care îi păstrezi în albume, preţioşi ca şi cum nu ar mai exista nimic pe lume în afară de muzică. şi-mi mai spun că soluţia nu e în mâinile mele, ci poate că vine din patru mâini, dar tot nu mă pot împăca, nu în această seară, cu o dezordine a firii şi cu griuri pe care nu le-am înţeles niciodată la alţii pentru că îmi înceţoşaseră privirea propriile nuanţe.