I wanted to walk a 1000 miles and be gone forever

emptiness is all there is.

oamenii, până la urmă, au devenit sunete pe care le auzi când cineva trece în online. iar alţii s-au transformat doar în nişte voci auzite din când în când la telefon. mai sunt şi cei de la care primeşti uneori semne grafice şi numeri cuvintele încercând să răzbaţi (în van) dincolo de înţelesul lor primar şi simplu şi salvator, de altfel. nu te mai întrebi ce şi cum, ar fi ipocrizie faţă de tine însăţi. ştii doar că există o posibilitate nefastă: destinul. îl ignori pentru că vrei să găseşti un rost în cei 24 de ani. dar oricum, ţi se face rău.

I wanted to walk a thousand miles and be gone forever on this one-way road with a single pair of shoes. şi poţi, bineînţeles, să dai vina pe noapte. şi ştii că dacă nu reuşeşti să plângi e pentru că nu mai simţi nimic în afară de o amară dezamăgire pe care tot tu ai creat-o şi pe care o accepţi ca pe o pedeapsă binemeritată. ştii că cel mai bine te trezeşti dimineaţa cu tine în linişte şi că tocmai celui care ai vrea să te înţeleagă nu-i poţi cere asta.