haruki murakami-pădurea norvegiană

am purtat multe zile cu mine cartea asta, mă plimbam cu haruki în fiecare dimineaţă şi seară pe aceleaşi străzi pe care încerc şi acum să nu ajung să le dispreţuiesc. o astfel de carte te întristează peste măsură dacă eşti genul de om care, după o sesiune de blecher, se trezeşte secătuit de senzaţia de minte sănătoasă. e greu de explicat în ce măsură o astfel de carte îţi adânceşte sentimentul că viaţa ar trebui să fie cu totul altfel şi nu aşa pentru că uite, oamenii şi tu însuţi, cititor, ar trebui să gândească la fel de simplu în unele împrejurări. dar identificarea cu un personaj este întotdeauna periculoasă şi va lăsa mereu urme adânci dacă nu-ţi reaminteşti că trebuie să te scuturi de aceste rânduri rămase ca nişte urme de funingine pe haine sau pe aşternuturile care te înveleau în timp ce ai citit cartea.

nu vorbesc niciodată despre povestea dintr-o carte, nici nu mă opresc să mă întreb dacă aş putea cu adevărat să scriu sau dacă aş putea scrie corect, dar asta poate pentru că întotdeauna dintr-o carte păstrez senzaţiile şi uit numele şi locurile şi-mi rămân doar imagini ale unor personaje fictive de cele mai multe ori. mi-aş dori să iau bucăţi din cartea asta şi să mi le reamintesc periodic. dar ce folos, aş fi doar încă un om care a uitat să iasă dintr-o carte. răsună nord în cameră, e 3 după-amiaza şi simt că timpul s-a oprit între două cărţi. în astfel de momente îmi doresc să-mi închid pentru totdeauna telefonul însă eu nu-mi închid niciodată telefonul, ci prefer să nu răspund atunci când sună cine nu trebuie mai ales că cine ar trebui nu sună niciodată. sunt lup şi-mi dau seama de asta atunci când mă încrunt la oameni şi la cuvinte nepotrivite. ieri, pe stradă, îmi imaginam că nu sunt departe de o bibliotecă mare care să acopere toţi pereţii unei viitoare case în care se va asculta întotdeauna cel mai neobişnuit amestec de muzică.

sunt zile în care aş putea cu adevărat să mă îmbrac cu hainele preferate, să nu-mi împachetez nimic şi să plec pentru totdeauna din această ţară în care nimic nu mă mai ţine aici. ştiu însă că trebuie să stau pe loc pentru a-mi zări chipul cu adevărat sau poate pur şi simplu aştept să treacă zilele în vreme ce îi judec pe alţii pentru că şi ei aşteaptă să treacă zilele. şi nici eu nu fac nimic, mi-am propus să fiu sinceră, dar cred că uneori când suntem sinceri şi aşteptăm ceva în schimb, suntem egoişti, ca şi cum am cere altor oameni să ia decizii în locul nostru. dar nici de lucrul ăsta nu sunt sigură, şi în astfel de momente e bine să îţi aminteşti că ai certitudinea unei ferestre deschise, a unui cântec repetat la nesfârşit şi a unui fotoliu din care nu te-ai desprins de azi-dimineaţă.