cantec pentru a te face sa zambesti?

                              
                             


multe lucruri incep sa apese dureros zilele acestea si sa-mi dea impresia, in acelasi timp, ca traiesc intr-o alta lume sau ca, mai degraba, o alta lume incepe sa se desfasoare. e o liniste amestecata cu o neliniste exterioara, dar inauntru e doar liniste. poate sunt doar un om care a obosit sa se mai gandeasca la o mie de lucruri si care acum se lasa in voia sortii. poate mi-am dat seama ca am incercat sa controlez prea mult timp prea multe lucruri incontrolabile. dispar motivatii, dar dispar si frici. se sterg indoieli si se nasc decizii. un nou eu pe care acum il las in bratele unei lumi compuse, de data aceasta, nu din ganduri, ci din oameni. oameni care nu pot sa te raneasca mai mult decat ii lasi tu. si-i las.


suntem prinsi. de ploaie, de cantece, uneori de-o carte. suntem intotdeauna prinsi de lucruri materiale si de stari din care iesim cu greu, de multe ori buimaci, ca dupa un anotimp intunecat care parea fara sfarsit.

si pentru ca suntem mai tot timpul prinsi de obiecte, ne lasam mai greu sau din ce in ce mai greu, prinsi de oameni. prinsi ca stare, ca senzatie. prinsi de dorul unei maini care a amortit in timp ce a adormit cu obrazul langa tine. prinsi de amintirea unui sentiment asociat cu un cantec, si nu doar de muzica. acum parca e toamna. simt ca se apropie schimbari, mereu ghicesc aceste perioade in care se mai schimba ceva semnificativ. de data asta, as vrea sa fie o schimbare uriasa. si-n bine. si-o ghicesc atat de bine, o conturez atat de exact incat ma sperie pe de o parte pentru ca ii ghicesc si "birul". dar mi-l asum. e o vreme in care trebuie sa incepi sa platesti daca pana acum ai ocolit tot ce ar fi putut arata ca un compromis.

oricum, mai sunteti pe-aici?

lectie importanta. luni.

pinterest.com

ce a invatat verde ursuz printr-un experiment pe care si-a promis azi-dimineata ca nu il mai repeta. tocmai ii spuneam cuiva zilele trecute ca nu mai cred in comunicarea aceea directa si sincera cand ii spui omului ce ai pe suflet, indiferent de consecinte. dar am invatat ca ai de suportat consecinte mai grave atunci cand nu comunici. atunci cand nu spui clar si raspicat ce vrei de la viata. noi nu putem sa citim gandurile celor din jur. si daca uneori ni se pare ca celalalt ghiceste ce vrem noi, ei bine, e doar in mintea noastra care are intotdeauna la dispozitie metode numeroase prin care sa nascoceasca cele mai complicate, putin probabile si aiuritoare teorii.

sigur, si mie mi-ar placea ca intre reclama la dulcolax si nutriday sa apara si un spot la pastila minune care te scapa de framantari. un medicament minune eliberat fara prescriptie medicala pe care sa-l iei atunci cand treci printr-o dilema.

nu ne ramane decat sa ne compunem singuri un tratament prin care sa ne lecuim de aceste ganduri care ne despart, fara sa ne dam seama, de lucruri pretioase din viata. zambesc de foarte multa vreme chiar si atunci cand ma supar. si zambesc pentru ca mi-am reamintit acum ceva timp ca uitasem cum poti sa zambesti. mi-am propus sa ma schimb in continuare si atunci cand alegi sa faci o astfel de schimbare, trebuie sa modifici multe in jurul tau. totul porneste de la tine, din interior, dar trebuie sa faci curat si printre oameni. sa mai renunti la unii, sa indraznesti sa-i lasi pe altii in viata ta.

sa ai ochii deschisi, bine deschisi, sa te poti razgandi atunci cand trebuie. si atunci cand treci printr-un moment mai putin fericit, sa te intrebi daca alegi sa te intristezi in continuare sau sa mergi mai departe. e important sa iti amintesti intotdeauna ca ai de ales. si sa nu uitam ca avem superputeri. de zane sau de eroi, dar le avem. nu uriase, dar suficiente cat sa ne treaca peste inca un pod subred.

zambesti? :)

haruki murakami-pădurea norvegiană

am purtat multe zile cu mine cartea asta, mă plimbam cu haruki în fiecare dimineaţă şi seară pe aceleaşi străzi pe care încerc şi acum să nu ajung să le dispreţuiesc. o astfel de carte te întristează peste măsură dacă eşti genul de om care, după o sesiune de blecher, se trezeşte secătuit de senzaţia de minte sănătoasă. e greu de explicat în ce măsură o astfel de carte îţi adânceşte sentimentul că viaţa ar trebui să fie cu totul altfel şi nu aşa pentru că uite, oamenii şi tu însuţi, cititor, ar trebui să gândească la fel de simplu în unele împrejurări. dar identificarea cu un personaj este întotdeauna periculoasă şi va lăsa mereu urme adânci dacă nu-ţi reaminteşti că trebuie să te scuturi de aceste rânduri rămase ca nişte urme de funingine pe haine sau pe aşternuturile care te înveleau în timp ce ai citit cartea.

nu vorbesc niciodată despre povestea dintr-o carte, nici nu mă opresc să mă întreb dacă aş putea cu adevărat să scriu sau dacă aş putea scrie corect, dar asta poate pentru că întotdeauna dintr-o carte păstrez senzaţiile şi uit numele şi locurile şi-mi rămân doar imagini ale unor personaje fictive de cele mai multe ori. mi-aş dori să iau bucăţi din cartea asta şi să mi le reamintesc periodic. dar ce folos, aş fi doar încă un om care a uitat să iasă dintr-o carte. răsună nord în cameră, e 3 după-amiaza şi simt că timpul s-a oprit între două cărţi. în astfel de momente îmi doresc să-mi închid pentru totdeauna telefonul însă eu nu-mi închid niciodată telefonul, ci prefer să nu răspund atunci când sună cine nu trebuie mai ales că cine ar trebui nu sună niciodată. sunt lup şi-mi dau seama de asta atunci când mă încrunt la oameni şi la cuvinte nepotrivite. ieri, pe stradă, îmi imaginam că nu sunt departe de o bibliotecă mare care să acopere toţi pereţii unei viitoare case în care se va asculta întotdeauna cel mai neobişnuit amestec de muzică.

sunt zile în care aş putea cu adevărat să mă îmbrac cu hainele preferate, să nu-mi împachetez nimic şi să plec pentru totdeauna din această ţară în care nimic nu mă mai ţine aici. ştiu însă că trebuie să stau pe loc pentru a-mi zări chipul cu adevărat sau poate pur şi simplu aştept să treacă zilele în vreme ce îi judec pe alţii pentru că şi ei aşteaptă să treacă zilele. şi nici eu nu fac nimic, mi-am propus să fiu sinceră, dar cred că uneori când suntem sinceri şi aşteptăm ceva în schimb, suntem egoişti, ca şi cum am cere altor oameni să ia decizii în locul nostru. dar nici de lucrul ăsta nu sunt sigură, şi în astfel de momente e bine să îţi aminteşti că ai certitudinea unei ferestre deschise, a unui cântec repetat la nesfârşit şi a unui fotoliu din care nu te-ai desprins de azi-dimineaţă.

fără cafea nu se poate

sorb dintr-o cafea imaginară şi ascult o muzică imaginară în timp ce caut un articol (deocamdată imaginar) pentru a-mi completa ultima adăugire din dizertaţie. până una-alta, mă bucur că sunt aici, în fotoliul meu mare de cititor avid şi mă bucur că mi-am regăsit diacriticele. caut în stânga şi-n dreapta cu speranţa că toată această răscolire a online-ul (despre online!) va fi până la urmă cu folos. şi-ncerc să mă concentrez în ciuda unui hârâit de furnal pe care laptopul vechi de aproape cinci ani îl scoate din momentul în care se deschid mai mult de două ferestre. dacă la asta adaugi şi două documente word, furnalul se enervează şi mai tare. în cameră sunt deja probabil peste 25 de grade, motiv pentru care singura dorinţă pe care o poate avea un om în acest moment este să stea sub duş, nu aici, în faţa unui dispozitiv electronic pufăitor şi pe moarte, pe deasupra şi responsabil de creşterea temperaturii din cameră.

tot n-am găsit articolul, iar de când am scris prima parte s-a mai scurs o jumătate de oră. am dat însă un telefon şi-am cerut (a se observa tonul imperativ) să mi se aducă un pachet de cafea. în acest timp, mă gândesc cu jind la ciocolată, biscuiţi, cheesecake-uri şi o listă lungă de alte minuni pe care nu mai am voie să le mănânc. aşa că poftesc la o ceaşcă de cafea care va veni când va veni, cel mai probabil pe la un două, oră până la care sper că voi termina şi eu de răscolit prin mrejele online-ului (poate că ar fi trebuit să citesc mai cu atenţie articolul peste care doar mi-am aruncat ochii săptămâna asta şi care îţi spunea, încă din titlu, că dacă nu găseşti ceva pe google, tu eşti de vină, pentru că google knows everything). prin urmare, eu nu ştiu să caut, iar google nu-mi afişează rezultatele corecte. dau însă vina şi pe mulţi dintre autorii din online care nu-şi optimizează nicicum articolele şi nici măcar un sherlock holmes electronic (e-sherlock?) nu le-ar găsi.

am fost ieri la bookfest. la un minibookfest. mi s-a părut chiar mai mic decât anul trecut, pustiu şi cu aceleaşi oferte de carte. e drept, nebunia începe azi când se îngrămădesc lansările. m-am întors cu eseurile de duminică ale lui constantin noica şi cu o listă de alte cărţi pe care nu o aveam când am plecat de-acasă (includem e.e.cummings şi noua carte a lui mircea cărtărescu - zen.2004-2010). să nu uităm că humanitasul a tradus habarnam în oraşul soarelui. tot nu-mi trece că nu i-au oferit un hardcover, dar e ca şi cum aş uita de cărţile valoroase care la noi apar ca şi cum au trecut (şi chiar aşa se şi întâmplă) printr-un război dureros de negociere a celor mai ieftine mijloace de editare.

trec de la una la alta pentru că azi nu e timp de filozofat (deşi în programul de lectură vor intra mai nou doar cărţi de filozofie combinate cu pauze de literatură rusă). asta până când îmi clarific multe lucruri cu privire la oameni şi la mine, fireşte. asta pentru că momentan privesc în jur şi identific tipologii în loc de oameni şi ştiu că nu este aşa şi că oamenii sunt într-adevăr diferiţi şi au de oferit multe.

sunt 30 de grade, în caz că vă-ntrebaţi. articolul nu se arată la orizont, dar lucrarea mea e aproape gata de trecerea în print. peste o lună se încheie tot ce ţine de masterat, iar asta înseamnă o libertate mare şi un semn de care trebuie să ţin cont. vine cu o schimbare, vine cu un semnal de alarmă, aş spune. un semnal de alarmă care nu mă îngrijorează, ci îmi transmite doar că trebuie să îmi urmez proiectele aflate acum îmi plan, că trebuie să mă perfecţionez în ceea ce fac şi că trebuie să îndrăznesc mult mai mult pentru că sunt în stare de lucruri mai importante decât cele pe care le-am făcut până acum. e în plan o carte, proiect pe care sper să-l văd deja împlinit până în toamnă. îmi tot vine să fac un rezumat al lucrurilor învăţate anul acesta şi nu ştiu cum. am învăţat, să zicem, că e important să ieşi din tiparul propriei vieţi. am reuşit să-mi aud din nou inima şi am lăsat-o să-mi vorbească. aşa am ştiut că mi-e cel mai bine fără oameni în jur, pe o perioadă nedeterminată (am în continuare aceeaşi convingere). e greu să-ţi ţii însă prietenii aproape fără să-i vezi. am descoperit cât de mult înseamnă prezentul atunci când înţelegi că nu există nimic altceva în afară de el. am identificat frici în alţi oameni, uneori pentru că erau şi ale mele, alteori pentru că le regăsisem la nenumăraţi oameni. şi-am mai învăţat că cei din jur te transformă în bine sau în rău, aşa că trebuie să ai în jur doar oameni care să te inspire şi care să te facă mai puternic.

şi pentru că tot am menţionat importanţa prezentului, mă întorc la scris. şi dacă ce-am scris mai sus n-a sunat nicicum a verde ursuz, sunt tot eu, ceva mai ordonată.

cum îţi dai seama că eşti singur sau că te-ai transformat în lup

răsufli uşurat când te apropii de casă. laşi în urmă birouri, etaje înţesate cu oameni, trotuare înţesate cu cerşetori. iei liftul ca să nu te întâlneşti cu nimeni până la etajul tău. scoţi cheile şi intri în casă. ai ajuns. din golul de afară nu mai rămâne aproape nimic, te umple o bucurie dulce, venită toată din liniştea pe care o regăseşti aici, din redescoperirea propriei fiinţe pe care la 7 dimineaţa ai şters-o în oglindă uşor, cu un burete plin de pudră. tresăririle şi aşteptările nu sunt pentru tine. nu mai aştepţi nimic din partea altor oameni mai ales când aceştia îţi arată că nici ei nu sunt capabili să se schimbe. cu atât mai mult, în drumul tău bine stabilit, intervenţiile lor mici te enervează la culme. n-ai vrea să mai vezi, să mai auzi, să mai asculţi pe nimeni în următoarele câteva luni de zile. nu vrei să mai auzi cât sunt de slabi pentru că şi tu eşti unul dintre ei, dar vrei să te schimbi. mai mult decât atât, nu-i mai vrei pe ei. nu acum. vrei o pauză mare de la toţi oamenii pe care îi ştii. te-ai transformat în lup fiindcă nu ţi se mai face niciodată dor de nimeni. şi te-ai transformat în lup fiindcă toţi din jur îţi rod dintr-un timp pe care nu vrei să-l mai împarţi cu nimeni altcineva.

şi aşa e cel mai bine. sper că ne-am înţeles.

wolf.

eunumaiintelegnimic

  Silent Strike & Ada Milea - Astenie ( de Emil Brumaru ) by Silent Strike

"Singur ca o ciupercă

Expresia îi aparţine lui Llosa şi nu ştiu de ce mi-a plăcut atît de mult. Am văzut şi ciuperci crescute în pîlcuri, dar, dacă mă gîndesc bine, tot singure păreau, privite una cîte una. Cum singuri sîntem în oraşul ăsta mare; umăr la umăr pe străzi şi-n autobuze. Deunăzi mi-am dat seama şi de ce. Căutasem varii răspunsuri, nici unul mulţumitor. Acum ştiam clar. Pentru că sîntem plăsmuiri artificiale, domnilor. Nu sîntem făcuţi din carne, maţe şi ADN, ci din fire de lînă unii, din mătăsică, alţii, din fier forjat sau oţel inoxidabil iară – o bună parte din noi. Nişte alcătuiri fără suflet."
(Selma Iusuf, Dilema Veche)

Eu din ce-oi fi făcută? Din multe bucăţi mici de hârtie, îmi imaginez, pe care nu e bine să le laşi prea mult în ploaie, dar care trec cu bine de o iarnă, două, când primăvara le descoperă lângă zidul casei, cu cerneala împrăştiată ca într-un tablou de pollock.

Îmi spuneam astăzi că eu m-am educat să fiu nefericită, nefericită singură, în timp ce alţii s-au antrenat din greu să fie nefericiţi în doi. Şi ştiu că nefericirea în doi te secătuieşte adesea de cheful de a sta până şi cu o carte-n mână lângă o altă ea, lângă un alt el. Dar nu singurătatea în doi schingiuieşte mângâierile din zori, ci teama pe care omul şi-o hrăneşte de mic atunci când părinţii îl sperie cu bau-bau.

un bau-bau care se transformă, o adolescenţă mai târziu, în zgripţuroaice cu chip de nou început sau în credinţa că nimic nu va mai exista după, ca şi cum nimic nu ar fi existat înainte.

în acelaşi timp, nefericitul singur (că doar n-om fi noi mai breji) îşi imaginează, după ce a reuşit să ţină la distanţă trecutul suficient de mult încât să nu intre în categoria suferinţei în doi, dar suficient de aproape încât să ştie că înăuntru mai ticăie un ceasornic, că singurătatea îl întăreşte şi-l trece prin săbii şi foc, toate menite să-l transforme într-un superom al vremurilor noastre, ideal fals alimentat de vincent de paul, dalai lama şi bruce willis.

până una, alta, respir prin fire invizibile şi mă simt ca şi cum aş locui sub apă.

a thousand little walls

in dimineata aceasta, bucurestiul mi-a zambit frumos. mi-a oferit liniste in timp ce ma indreptam fara graba spre serviciu. as fi ramas acolo pe o banca, sub copacii ingreunati de atata verde. as fi ramas acolo multe ore, sa numar trecatori, sa gust odata cu iaurtul pe care abia il cumparasem din angstul care-mi va aduce intotdeauna aminte de germania, din linistea pe care, pe straduta aceea, o tulbura foarte rar cate o masina.

poate ca acolo ar trebui sa stau in fiecare dimineata cate o ora, sa ma pregatesc pentru durerile de cap care acum apar inevitabil in timpul zilei. ma afund in munca azi, vreau inapoi in mijlocul acelui parculet minuscul in care orasul asta e intotdeauna frumos indiferent de oamenii care trec pe acolo si de sentimentele pe care le poarta cu ei.

so I write it here, at home

în fiecare dimineaţă, îmi spun că mă simt din ce în ce mai tânără. dintr-un trecut fad, se şterg uşor multe urme, dar se ascut alte dureri. printre ele, sentimente şi trăiri pe care le ţii în tine până devin ţepi sau pui de arici mici pe care îi hrăneşti dimineaţa cu ceai şi cafea pentru că doar un ceai nu-şi face efectul, iar la cafea nu poţi să renunţi. şi brusc, după câteva rânduri care nu-ţi aparţin, înţelese abia când le-ai citit a treia oară, te simţi aruncată brusc acum trei ani şi ţi se pare că universul a complotat până acum împotriva ta şi că viaţa s-ar putea să fie o piesă de teatru cu un regizor teribil de inteligent, dar care îşi chinuie în final actorii plasându-i în cele mai ironice situaţii pe care tu, biet personaj dintr-un rol secundar, nu ţi le-ai fi imaginat niciodată. şi-ncepi să cauţi pe moment cuvinte potrivite, dar ţi se şterg din memorie toţi scriitorii şi toţi filozofii din lume şi rămâi doar tu în faţa unui monitor căruia nu ştii ce să-i răspunzi. priveşti în dreapta la fricile pe care oamenii ţi le destăinuie ţie, rezervor şi păstrător al tuturor rănilor, şi-ţi dai seama că, de multe ori, povestindu-şi unii altora, oamenii uită că există şi empatie şi se întreabă doar de ce dimineaţa se trezesc mai întristaţi. şi fricile astea, ţi le alungi cu o mişcare uşoară de mână şi-ai vrea să spui fie ce-o fi, dar nu-ţi vine în minte decât un cântec al natashei bedingfield, oricare, chiar dacă nu s-a numărat niciodată printre artiştii pe care îi păstrezi în albume, preţioşi ca şi cum nu ar mai exista nimic pe lume în afară de muzică. şi-mi mai spun că soluţia nu e în mâinile mele, ci poate că vine din patru mâini, dar tot nu mă pot împăca, nu în această seară, cu o dezordine a firii şi cu griuri pe care nu le-am înţeles niciodată la alţii pentru că îmi înceţoşaseră privirea propriile nuanţe.

între două ore dintr-o duminică aleg să nu ies nicăieri

între tataia şi vice aleg vice. dar asta o spune un om care acum ronţăie legume crude ca şi cum ăsta ar fi un lucru bun. şi e un lucru bun. între prietenii sinceri ocazional şi cei sinceri mereu, îi aleg pe cei care sunt sinceri pentru că nu le pasă. între ikea şi orice altceva aleg ikea. dintre haruki şi riu, îl aleg pe haruki. între purity ring şi the rapture, aleg baths. între nopţile târzii şi dimineţile grăbite, aleg trezitul devreme. între cină şi prânz, aleg micul dejun.

nu vrei să continui tu?

azi am struguri şi caise la micul dejun, dar ce folos, temperatura urcă până la 30 de grade. nu ştiu dacă poţi să-ţi imaginezi cum este aici. te trezeşti deja sufocat de un aer încins şi îmbâcsit de prea multe obiecte. e suficient să îţi roteşti privirea şi să vezi că toată camera e un tu dezorganizat. sticle de loţiuni şi poţiuni care nu dau niciodată rezultate şi pe care oricum le uiţi după ce le foloseşti de câteva ori, hârtii pe care am notat diverse pentru că mi-a fost prea lene să le notez într-un singur loc, haine care îşi aşteaptă rândul în maşina de spălat, cutii de pudră şi fard, tenişi negri sau tenişi cu imprimeu de leopard, pantofi cu toc şi fără toc, genţi îndoite şi ascunse prin toate colţurile, alte haine care domnesc semeţe, dar pe care rareori la port, tricourile, cămăşile şi rochiile negre atât de la îndemână în fiecare zi, cărţile, în sfârşit, micuţa bibliotecă pe care săptămânal se opresc alte cărţi, unele doar în vizită, altele pentru câteva luni sau un an, în funcţie de cât de mult va decide timpul că trebuie să mai înghit, în fiecare dimineaţă, din acest aer încălzit probabil de la ora şase când încă mai reuşesc să dorm. şi-i duminică din nou, iar eu mă gândesc că de două zile am mâncat prea mult, chiar dacă e probabil ceea ce mulţi dintre voi mănâncă la o singură masă.

de citit kenzaburo oe.

ai cont pe facebook?

hai la galeria 115 cu un prieten care nu mai locuieşte printre noi, cetăţeni ai facebookului. şi pe urmă, ce să vezi, lumea asta e teribil de mică, dar suficient de mare pentru 3 cocktailuri şi prietenul nostru jim beam. ioana, pot să pun muzică? te rog, te rog, te rog. a dream come true, îmi zic. şi pe urmă un drum din care nu-ţi mai aminteşti nimic decât una bucată felix care-ţi spune în mod indirect să take it easy, dar tu ştii mai bine şi zâmbeşti nepăsător în timp ce, 10 minute mai târziu, împarţi ketchup şi cartofi prăjiţi la mcdonaldsulnonstopdinpiaţaromanăcarecebinecăexistă. şi pe urmă ajungi într-un control în care îmbătrâneşti subit pe măsură ce cobori treptele cam ca în povestea tinereţe fără bătrâneţe şi viată fără de moarte şi ştii că ai ajuns unde nu trebuia după ce ai stat pe jos şi ai uitat că a existat o luni, un marţi şi că într-un final s-a făcut vineri. dar dai peste un blogger care ţie-ţi pare mai sincer decât mulţi oameni pe care-i ştii şi-ţi spui că nu toţi oamenii din control au devenit străvezii de la atâta aceeaşi muzică. şi suzee şi uite cum poţi să creezi iar un hipertext dacă-i mai pui link şi domnului breb care ţi-a umplut geanta cu bucătăreli pe care le-ai adus acasă abia la 2 dimineaţa când ai vrut să le scrii toţi cunoscuţilor şi necunoscuţilor şi să le spui că în realitate tu te mulţumeşti cu străinii nestrăini şi că, în realitate, nu uiţi niciodată de tine chiar şi atunci când te sprijini de o maşină şi îi spui dragei de ioana că faci parte dintr-o instalaţie. oricum, oameni scumpi şi frumoşi, ne vedem sâmbătă în atelier, după tipic.

putina vorbarie, inainte de a trece la munca

s-a facut repede vineri, parca mai repede ca niciodata, dar ma bucura sa stiu ca am in fata un weekend pe care am ales sa il petrec numai cu mine. dupa zeci de chipuri intr-o saptamana, e bine sa iti iei liber de la orice fel de intalnire.


mai sunt multe de facut in urmatoarele doua luni si simt ca, de data aceasta, alti oameni de care depind in anumite situatii nu au putut sa tina pasul cu mine. te intrebi apoi la ce bun ca tu ai terminat totul mai devreme cand ultimul pas, cel de finalizare, apartine cuiva care va lasa totul pe ultima suta de metri. singura optiune e sa nu-mi fac griji din cauza ca s-a ajuns din nou acolo unde am incercat sa evit sa se ajunga. dar am macar multumirea ca am reusit sa ma desprind de prostul obicei al organizarii ineficiente a timpului.



sunt mici reusite pe care trebuie sa mi le reamintesc, sa le constientizez ca sa nu-mi spun, atunci cand am dubii, ca am realizat prea putin. ma bucura si mai mult faptul ca multe dintre aceste intamplari fac parte din ceea ce sunt si ca nu a trebuit sa fac niciun compromis. am invatat oricum ca uneori o schimbare isi poate arata efectele pozitive dupa mult timp, dar ca trebuie sa inveti sa te adaptezi fara sa renunti la ceea ce esti.

imi imaginez in continuare insa viata intr-o tara in care moartea lui mircea horia simionescu sa fie anuntata pe prima pagina a ziarelor, nu pe pagina 7. dar stim deja ce se spune, nu? fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume.

this is definitely a cold war, but I'm fighting for myself

aş putea să scriu despre cum, dar mai bine nu, pentru că nu-i aşa, nimeni nu vrea cu adevărat să pentru că tocmai atunci se întâmplă să şi nu mai ai cum aşa că tocmai de aceea e mai bine să nu exact atunci când ai vrea cel mai mult să.

then let it be disaster

pinterest.com

 

 

 

 

oh, but we grow, we grow.

concluzii. joi, in vreme de furtuna.

pana la urma, e bine sa te bucuri de lucrurile marunte. fericile mari sunt rare si, de cele mai multe ori, iti dau dureri de cap. asa ca bucura-te chiar de acum de cea mai mare fericire pe care o poti simti in orice moment: esti. si zambeste-ti dimineata cand iti faci cafeaua sau ceaiul si cand pregatesti masa pentru tine sau pentru cel de langa tine. si propune-ti sa te schimbi daca e ceva care nu iti place la tine. si propune-ti sa scapi de greutatea aceea care iti apasa umerii in fiecare zi. poti sa simti ca pasesti cu incredere atunci cand ai increderea ca poti face asta. si invata lucruri noi. cand a fost ultima oara cand ai invatat ceva nou?

si renunta acum la oamenii care, din motive care nu tin intotdeauna de noi, te fac sa suferi sau te intristeaza. nu irosi niciun minut din viata ta gandindu-te la trecut sau la lucruri pe care nu le poti controla daca asta iti amaraste viata. ai de ales intre a te simti bine si a te simti rau. le-am incercat pe amandoua si acum incerc sa tin cu dintii de prima varianta.

am invatat ca suferintele sunt atat de mari cat le lasam noi sa fie. sa nu ne mai alimentam gandurile negative. sa nu mai amanam lucrurile de care ne temem. daca vrem sa spunem ceva, sa spunem. orice consecinta va insemna o schimbare care trebuia sa aiba loc. nu uita ca atata timp cat continui sa faci acelasi lucru, viata ta va ramane in continuare la fel.

si cam atat. momentan incerc sa nu ma enervez ca unii inca nu au aflat ca pisica a murit de prea multa curiozitate.

ladies and gents, I'm getting younger

there's a change going on here but I find it hard to explain. to me, it feels like I'm becoming the child I used to be, but in a good (paradoxically mature) way. it's people around, it's the stuff that don't bother me anymore, the same things that would've upset me terribly a year ago. I know I've been constantly trying to change myself because I believe every one should realize there's a permanent need of improvement, but could this be one of the first effects? It feels good, anyway. I've learned to love unconditionally and expect nothing in return. I learned not to let strangers upset or change my mood. There's still to work on that, but I'm half way there. And, more importantly, I've learned to have patience. And that implies the acknowledgment of the fact that some stuff we cannot control and worrying about those just makes us feel bad. And so here I am, 5 years younger.

in aer

                 

azi puteai sa-ti umpli cu amintiri plamanii si inima, ca si cum ai fi trait nu o primavara de acum, ci una de acum o suta de primaveri. azi am vazut oameni care pareau sa isi umple si ei inima cu acelasi sentiment al unei copilarii poate sau al unei amintiri pe care doar o intuiau, fara sa o mai poata revedea in detaliu. apoi mi-am amintit brusc de dorinta mea de a-l citi in intregime pe proust si de dorul care ma cuprinde parca, din ce in ce mai indraznet, de niste dimineti linistite si prelungite pana spre amiaza cand te induri sa revii la realitate si sa-ti spui ca ar cam fi timpul sa te pregatesti pentru intalnirea cu ceilalti oameni.

before my voice fails

                     

ai vrut ca noaptea să se oprească într-un punct, fie la ora 3, fie la 4. n-ai pus preţ pe sărutări, ci pe oase, mâini, coapse, braţe. te-ai oprit cu răsuflarea pe fiecare centimetru de piele, de teamă. nimeni nu mai pleacă nicăieri, ai spus, dar te-ai ridicat la 6 pentru că nu poţi fi în două locuri deodată.

m-am pierdut şi eu între două uşi. la ce-ţi trebuie ţie dans contemporan, mi-ai spus. am adormit oricum, dansând, plângând. atunci când începi să devii jumătate din ceea ce erai cândva, începi să îţi zăreşti venele. aveai dreptate, pielea devine mai străvezie.

wer bist du?

oh, but we got it

and all the plans and rue de rivoli and look, I can do this and that and all these crazy ideas oh but how I like it you know I didn't even care that you haven't and I pack again and again and again and how about a weekend in vienna but for sure that awesome heart of you and me and everyone we know a day for change for sure because 56,4 and bucharest I love it do you hear me when I say the three words and loneliness I embrace and I smile to strangers while on empty unknown streets on somethingsgasse and I love and I fall and from time to time I am my own hero and that keeps me going but it's a long way and I know it now but I'm already half there and the past what past there is no such thing my life begins now and every morning and things are good and I love you and you and you and there's only one person remaining there to love but it's like vonnegutsaid although I never read anything by him but I believe nevertheless in what he said love anyone who's around to be loved and so I guess that's also me around there begging myself for love and forgiveness and all the amazing people I have in my life now and ok god let's make peace and so thank you for this existence or whoever's there I am thankful and happy to be here there is only one place I feel like home I never thought I'd fall for so many cities in the world except for my hometown I got split I live everywhere now there and here and so how about we keep on going on that road of change so we can smile at the end of it especially that there is no end so I guess we just walk along while trying to keep ourselves together they say share whatever you know and inspire others I don't know much and I lost my faith because I thought it's better without but every human should believe in something I get to live this day and that's reason enough to believe smile and know for sure that I can do anything I want to change everything I don't wanna in my life so how about you?

mult n-a fost, îmi spun. joia, lucruri mărunte.

dacă te opreşti să priveşti puţin, aproape că ţi se face rău. te-ngroapă toată frica de viaţă, într-o secundă. te-ngroapădouăzecişipatrudeani ca şi cum ai rămâne brusc fără aer şi gata. dar nu stai, de ce te-ai opri? faci pauze între două cărţi aşa cum unii fac pauze între două ţigări.

aşa-i că ţi-ai dori să fumezi? aşa-i. dar te-ai hrănit, nopţi la rând, din fumul altora. iar această certitudine, aceea că lumea e plină de incertitudini, e cel mai bun lucru de care ţi-ai dat seama. citeşte cărţile pe rând, nu spuneai chiar tu că acum ştii să ai răbdare?

oamenii vor poze, vor fotografii cu tine sau cu micul dejun, dar tu nu eşti nicăieri cu adevărat. şi 24, fir-ar să fie.

ce inseamna inapoi acasa

©verde ursuz

Constientizarea prezentului este lucrul cel mai sanatos pe care il poate face un om. Abia atunci iti amintesti ca tu esti tu, ca existi, ca poti schimba orice si ca ai libertatea si puterea de a lua cele mai bune decizii pentru tine.

Fie ca privesc in oglinda, fie ca privesc in jur, vad acelasi lucru: oameni care nu mai tin la ei. Oameni care inventeaza scuze pentru a se rani singuri, oameni care spun ca nu au puterea de a lua decizii pentru ca nici ei nu stiu ce simt. Sentimentele mele sunt insa clare, doar teama uneori ma face sa imi spun ca nimic nu mi-e clar.

Cea mai productiva perioada din ultima vreme a fost tocmai cea in care am trait fiecare moment pe loc si am incercat sa fac ordine in ceea ce sunt, ceea ce fac si ceea ce simt. Am reusit partial pentru ca la un moment dat s-a produs un dezechilibru prin reintoarcerea la un mod de viata care nu mi se mai potriveste acum decat in doze mici si, in orice caz, in contexte cu totul diferite.

Atunci cand esti legat de trecut, nu realizezi nimic in prezent. Am reusit sa muncesc mult, sa termin unele dintre proiectele pe care le aveam in lista si sa ma gandesc deja bucuroasa ca in curand voi putea incepe sa lucrez la altele. Nu sunt un om care sa poata face o mie de lucruri in acelasi timp si pe toate bine. Dar am inteles asta acum ceva timp si de-atunci am inceput sa le iau pe rand. "Toate la timpul lor" nu inseamna, pentru mine cel putin, sa aman ceva. Inseamna sa imi ascult inima si sa fac acel lucru abia atunci cand o sa simt ca "este timpul". Asa ca fiecare proiect are un timp al lui, iar trecutul si viitorul sunt piese care doar rareori isi intind firele lungi pana in prezent: nu le mai dau eu voie. Viitorul nu ma mai grabeste spunandu-mi ca am multe de facut, iar trecutul nu ma mai prinde in melancolii soptindu-mi ca am atatea de reparat.

As vrea sa redau in intregime un editorial al Mariei Timuc, insa o sa ma rezum la urmatoarele fragmente:

"Un cunoscut miliardar neamţ s-a sinu­cis după ce a pierdut 6 din cele 11 mi­liarde de euro pe care le avea. Asta s-a întâmplat pe la începutul anului 2010, când criza financiară mondială prindea aripi prin lumea întreagă.(...)

Şi-mi dau seama că ceva din mine îmi spune răspicat că el, la fel ca noi toţi, a fost victima percepţiei sale negative. În diferite situaţii de viaţă reacţionăm diferit pentru că percepem diferit. Ceea ce este straniu în cazul amintit este faptul că acelaşi om, care a izbutit să câştige 11 miliarde, n-a izbutit să piardă 6 miliarde. Acelaşi om care urcase pe culmile bogăţiei a coborât în sufletul său pe culmile disperării. Acelaşi om care a atins succesul nu şi-a îngăduit jumătate de eşec. (...)

Un adult îşi poate pierde sentimentul valorii personale dacă este părăsit de o persoană iubită. Un om oarecare îşi poate pierde sentimentul valorii personale dacă intră în şomaj, dacă i se micşorează salariul, dacă nu este apreciat de şefii săi, dacă nu-şi găseşte o slujbă sau dacă resim­te o acută lipsă de sprijin în mediul social sau familial. Micile pierderi ale vieţii pot fi percepute ca nişte ca­tas­­trofe în interiorul unui om, cum aceleaşi situaţii pot fi percepute de alţii ca nişte stimului pentru a câştiga, pentru a-şi arăta valoarea. Percepţia este cheia problemei, căci viaţa conţine şi pierdere, şi câştig."

A fost un pas facut inainte pe care l-am simtit si l-am identificat prin prisma reusitelor din ultima vreme. Am simtit ca am invatat mai mult, ca am descoperit mai mult, ca un nou eu a ales sa profite cu adevarat de fiecare clipa. Si acel dezechilibru recent e doar un semn ca e bine sa imi ascult inima si sa fac lucrurile de care simt ca am nevoie. In momentul acesta, mi se pare ca am nevoie de foarte putin, iar compania oamenilor nu este pe aceasta lista. Poate o sa dureze luni, un an, dar stiu ca nu e timp pierdut. E clipa traita in prezent. Simt ca alaturi de alti oameni nu fac altceva decat sa rascolesc trecutul sau sa ma pierd impreuna cu ei in planuri de viitor. Mi-e bine acum cand aleg sa invat intr-un an cat altii in zece. Si zambesc, am gasit linistea dincolo de oameni.

later edit si disclaimer: you, those few people, you are the exception. dar am ritmul meu in care simt nevoia sa va vad. :) si sunt recunoscatoare ca sunteti in viata mea. 

pentru că nu prea mai e timp

dar când o să îţi spun ce simt pentru tine o să fie prea târziu şi-atunci o să mă îngrop printre toate nuanţele de gri şi negru pe care le cumpăr în fiecare zi. îmi era cel mai bine atunci când nu îmi era bine şi nu-mi lua nimeni răul spunându-mi: "hai, zâmbeşte". şi-mi era bine atunci când nopţile erau scurte şi reci, dar tu erai acolo uneori, iar eu, niciodată. am îmbrăţişat cu regretele propriei persoane şi cu o inimă pe care mi-o strângeam singură în pumn şi-mi înfigeam degetele în ea până când îmi dădeau lacrimile doar ca să-mi spun din nou că nu există cale de ieşire din acest drum închis pe care merg cu bună ştiinţă.

şi pe urmă, când au trecut o mie de ani, iar eu mi-am numărat în oglindă primele riduri şi am răspuns celor patruvirgulăcinci prieteni care voiau să ieşim, am ştiut că va trebui să zâmbesc din nou şi să mănânc şi să beau lapte cald ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

dar acum răul se naşte din nou şi-l iau de data asta în braţe şi-l las să ia din mine tot ce vrea şi să nu mai lase nimic pentru că e obositor să cari după tine în fiecare zi încă o parte pe care nu o recunoşti şi pe care el nu a iubit-o.

şi-ţi rămân, asta-i chiar culmea, urme pe piele acolo unde el a pus cândva mâna sau gura, îţi rămân imprimate cuvinte, litere, bucăţi din ce-a spus, de parcă aţi făcut dragoste pe hârtie de ziar şi ţi-a rămas pe umărul stâng o jumătate de titlu. şi dimineaţa vezi toate cuvintele astea şi nu se duc niciodată, oricât de multe duşuri ai face, se scriu din nou singure noaptea.

chem răul înapoi de data asta şi-l las să muşte din mine cât vrea el până când nimic nu o să mai rămână pentru că nici binele şi nici nebinele nu te pot lua de mâini.

..

I'm engaged to be or at least trying to be

daca-ti dai jos tigarile si parfumul si, scuza-ma ca scriu fara diacritice, daca-ti dai jos neincrederea si amintirile, o sa ramana o piele alba si abia de atunci incepe adevarata lupta.

numara pana la 1703 si o sa vezi ca o sa te simti mai bine.

azi e o zi in care 50 si nimeni nu mai e nimeni, dar e bine pentru ca eu nu am fost niciodata cu adevarat cineva. si numeri orele si minutele si ce-ti mai ramane de facut?

asculti pj harvey si ti-e oarecum bine, si ti-e oarecum rau. si vrei sa ploua, si vrei sa fie soare. si parca acum ai din nou energie sa pleci catre nicaieri, dar in pas incet, ca si cum viata ta ar tine o mie de ani.

si-atat, te-ai pierdut de-acum un rand.

I wanted to walk a 1000 miles and be gone forever

emptiness is all there is.

oamenii, până la urmă, au devenit sunete pe care le auzi când cineva trece în online. iar alţii s-au transformat doar în nişte voci auzite din când în când la telefon. mai sunt şi cei de la care primeşti uneori semne grafice şi numeri cuvintele încercând să răzbaţi (în van) dincolo de înţelesul lor primar şi simplu şi salvator, de altfel. nu te mai întrebi ce şi cum, ar fi ipocrizie faţă de tine însăţi. ştii doar că există o posibilitate nefastă: destinul. îl ignori pentru că vrei să găseşti un rost în cei 24 de ani. dar oricum, ţi se face rău.

I wanted to walk a thousand miles and be gone forever on this one-way road with a single pair of shoes. şi poţi, bineînţeles, să dai vina pe noapte. şi ştii că dacă nu reuşeşti să plângi e pentru că nu mai simţi nimic în afară de o amară dezamăgire pe care tot tu ai creat-o şi pe care o accepţi ca pe o pedeapsă binemeritată. ştii că cel mai bine te trezeşti dimineaţa cu tine în linişte şi că tocmai celui care ai vrea să te înţeleagă nu-i poţi cere asta.

au şi francezii bătrânii lor. doar că mai puţini.

©verde ursuz&audrey

din beauvais până în paris sunt 80 de kilometri. îţi spui zâmbind că parcă iarba e mai verde la ei, cerul mai senin, "avioane mai multe pe cer", cum bine a spus Ioana. prin geamul autobuzului nu simţi însă nimic. abia când intri în paris începi să faci comparaţii:

bulevardul ăsta seamănă cu unul din viena

                                                      roma

                                                      bucureşti

                                                      budapesta

aproape că te simţi ca acasă atunci când acasă devine pretutindeni. aşa ajungi să recunoşti locuri pe care în realitate nu le-ai mai întâlnit niciodată. străzile nu sunt cele mai curate. francezii nu sunt cei mai harnici oameni şi nici cei mai organizaţi oameni. dar îi recunoşti. îi vezi cum aruncă relaxaţi ţigările lângă coşurile de gunoi din care lipsesc pungile şi-ţi spun şi ţie să faci la fel. ţi-e greu să te relaxezi. dar după câteva zile, ajungi în grădinile luxembourg şi bei vin într-o după-amiază de duminică fără să mai ai, nici măcar pentru o secundă, impresia că nu aparţii locului. 

nu ştii dacă parisul îţi intră în sânge prin terasele din montmartre, prin patiseriile lor nemaipomenite, prin pălăvrăgeala francezilor, prin zâmbetele şi amabilitatea lor, cert e că după câteva zile petrecute acolo, ai în cap un singur lucru: trebuie să te întorci cu orice preţ. ţi se face dor de locuri pe care nu le-ai părăsit aşa cum ştiai deja că o să te îndrăgosteşti de un oraş pe care nu-l văzuseşi încă.

.

n-am crezut niciodată că html-ul o să facă atât de mult parte din viaţa mea

                         
oricum. html la micul dejun, uneori de la 7.23. cu cafeaua de lângă care lipsesc şi vor lipsi întotdeauna ţigările. şi n-am crezut niciodată că muzica poate să sape în tine şanţuri adânci prin urmele venelor sau acolo unde, la încheieturi, te sperii câteodată că te-ai putea zgâria prea tare şi ai ajunge la vene.

embed the html code la masa de prânz care se ia cel mai adesea în faţa altor coduri html dacă ai grijă să nu te uiţi în stânga sau în dreapta pentru că acolo alţi oameni mănâncă html pe pâine în pauza lor de html.

dar seara html-ul capătă alte chipuri şi alte interfeţe, iar muzica se scurge altfel de data asta prin toate venele şi toate celulele şi-mi umple uneori plămânii până când rămân fără aer şi învăţ să respir embedded.

în orice caz, n-am crezut niciodată că html-ul o să facă atât de mult parte din viaţa mea.

some people are good at

tearing you apart.

but you? you should handle it. e luni şi-mi spun că-i marţi sau miercuri şi că joi voi fi deja în avion. n-ai cum să nu te gândeşti că ar mai fi lucruri de rezolvat aici în caz că ăsta e ultimul zbor. unii nu se gândesc niciodată. eu mă gândesc. şi-mi spun că nu fac planuri, dar planurile mele arată cam aşa: paris, viena, paris, copenhaga. şi sper să rămân acolo.

e ciudat cum nimeni nu înţelege de ce nu mai trăieşti aici de foarte mult timp şi de ce, în realitate, nu mai ţii la nimeni.

un etaj. nu-mi amintesc treptele, doar uşa. oricum, am simţit că dacă există dumnezeu, atunci trebuie să fie unul foarte ironic. pe urmă mi-am spus că nu ştiu nimic. şi-am renunţat.

ştiu că e un singur drum. şi e unul pe care cei mai mulţi îl judecă. dar ştiu că cei din jur nu ştiu ce e mai bine pentru tine. şi chiar dacă ştiu, nu contează. ai dreptul să faci toate greşelile din lume.

oricum, fir-ar.

uneori

când reuşeşti să spui cu voce tare lucrurile pe care până nu demult le-ai ţinut doar pentru tine, ştii că ai făcut un pas înainte. mai sunt multe de pus la punct, mai sunt pereţii ăştia care îţi iau tot aerul, e oraşul ăsta care te macină şi te umple în acelaşi timp, sunt străzile cu oamenii care parcă iau mici părţi din tine în goana lor nefirească spre oameni care-i aşteaptă acasă pentru a-i răni.

oricum. peste câteva zile împachetez pentru paris. iau cu mine puţine lucruri, ca şi cum aş pleca în vizită la un prieten. ca niciodată, e prima călătorie pe care o fac fără să mai simt că plec într-adevăr de aici. nu ştiu cum să explic asta. poate că mă tem de nişte bătăi prea mari de inimă, Dumnezeu ştie. sau poate că tot ceea ce trăiesc, poate că timpul din viaţa mea s-a îngustat atât de mult încât această mică escapadă s-a transformat doar într-un minut altundeva. sau poate că asta se întâmplă când trăieşti cu adevărat doar în prezent: împachetezi cu o oră înainte.

I'm more than a morning person

I love mornings. I love every morning, whether it's Monday morning or Sunday morning. I love my every day breakfast. I love my bed. I love my books and my big windows. I love watching people walking their dogs in the park at sharp hours.

I love Habarnam.

I love home design and I love Vienna. I love my records and I love playing them in the morning. I love the nothingness and the everything that every morning brings to me.

I love the mess we sometimes allow ourselves to make.

I love my huge armchair where I'm blogging from. I love how everyone is different. 

I love baking and making cakes and I love drinking coffee in the evening. I love Baths, the band.

But I will never ever love the orange walls in this apartment. My house will be white.

I love the big red mug that you cannot actually see in the photos.

I love whatever makes me be me.