vezi? e ca un gol.

dar îl umplu cu linişte. fiecare astfel de noapte îmi zdruncină din nou echilibrul. aşa că mă feresc. aceleaşi chipuri. totul îmi confirmă că revin, pe zi ce trece, la omul liniştit care eram cândva. în acelaşi timp, revin doar pe jumătate. în liniştea asta, nu mai există şi alţi oameni. am obosit.

am obosit. nu pot să o mai iau de la capăt cu nimic. îmi spun că poate greşesc. dar nimeni nu poate să-ţi dea un răspuns. sunt decizii pe care le iei şi cu care trebuie să trăieşti.

ştii, orice astfel de drum durează. nimeni nu a construit poduri în trei zile. nici eu nu o să ajung acolo unde vreau în câteva săptămâni. pe zi ce trece, totul devine din ce în ce mai greu şi totul devine din ce în ce mai uşor.

trebuie să cred în ceva.

odată cu apa, fumul de ţigară din părul tău se duce. acum miroase din nou a somn şi linişte. abia acum te recunoşti, după ce ţi-ai dat jos tot machiajul, ţi-ai prins părul în coc şi ai scăpat de hainele în care ai încercat să te ascunzi. negru şi gri. abia acum porţi verde, când nu te vede nimeni. abia acum începi să zâmbeşti din nou şi nu te mai întrebi ce cauţi acolo.

şi ţi-e milă de zile, ţi-e milă de înserări. de noaptea asta pe care vrei să o trăieşti citind, dar ştii că o să ţi se facă somn după zece pagini. îţi plac dimineţile în care te trezeşti odihnită, dimineţile pe care nu le pierzi.

atât.