rănile pe care ni le facem singuri

I can do magic, me. But I need solitude and freedom. Or is it love the magic we've been looking for?

Avem tendinţa să credem că suntem speciali pentru unii oameni din jurul nostru. Doar că, în cele mai multe cazuri, nu suntem. Suntem poate pe locul al paisprezecelea dintr-o listă de cunoştinţe. Şi când îţi dai seama de asta, eşti din nou mai liniştit. Nu te mai agiţi. Nu-ţi mai bate inima în niciun fel. Mergi mai departe.

Cinci zile. După a treia zi simţi că treci prin zi ca printr-un vis şi abia aştepţi să ajungi acasă. Problema e că nici tu nu te mai vezi cum ar trebui. Te dor toate. Îţi amorteşte gâtul. Îţi amorţesc mâinile. Capul te doare continuu. Începi să arăţi a om bolnav. E starea de dinaintea unui leşin. O prelungeşti în timp ce mergi spre casă. Respiraţia ţi se accentuează. Azi nu te vezi mai slab decât ieri, dar te bucuri că ai ajuns aici.

Încă puţin. I'll get there.