aproape de

dangătul clopotelor o făcu să tresară şi să-şi amintească, într-o clipă, de un loc în care se trezise, acum doi ani, în fiecare dimineaţă la ora şapte din cauza unor clopote asemănătoare, ale unei biserici greco-romane. nu se grăbi spre fereastră, lăsă doar cartea deoparte şi ascultă. nişte sunete scurte, armonioase. în dimineaţa aceasta mai aveau să sune de două ori, dar ceva mai târziu. îşi luă din nou cartea în braţe şi ascultă: foşnetul interminabil al maşinilor, hârâitul motoarelor vechi şi, dacă avea noroc, un ciripit slab care ajungea la ea probabil de pe acoperişul blocului pentru că în cartier tăiaseră aproape toţi copacii.

i se părea că are faţa umflată şi se temea că semnele de oboseală şi slăbiciune a corpului care i se cunoşteau pe chip acum două zile nu vor mai reveni. dormise mult, aproape douăsprezece ore. se trezise totuşi devreme şi-şi încălzise o cană de lapte, reluând lectura cărţii care aseară fusese uitată pe perna de lângă ea. udă, la rând, toate plantele. flori care nu înfloreau niciodată. şase ghivece în care plante care de care mai caraghioase îşi duceau traiul cu greu, de la o zi la alta. ar fi putut să le îngrijească mai bine, se gândi. le vedea ca pe o garanţie a unui loc mai bun în care avea să ajungă într-un an sau poate mai puţin.

cer înnorat, de martie. un cer perfect înnorat, aşa cum îi stă bine unei dimineţi de duminică. un guguştiuc frământă parcă tăblia care ţine loc de pervaz şi-şi face drumul din fiecare zi. două ture, dus-întors, pe toată lungimea ferestrei.

dangătul a reînceput. e ca o poartă, un accent dintr-o altă lume, dintr-o ţară pe care o cunoaşte bine şi care i-a intrat în inimă ca o injecţie de iubire. suav, blând, ordonat, ritmul acela îi sună civilizat. alt cuvânt nu găseşte. îi sună a tot ceea ce a cunoscut atât de bine de trei ani încoace.

îşi priveşte chipul şi i se pare că a îmbătrânit. ştie că mai are timp să întinerească la loc, poate ar trebui să zâmbească mai mult. foşnetul maşinilor revine. e din nou aici. se întoarce în pat, ia cartea în mâini şi încearcă să nu-şi mai audă decât propriile gânduri până când clopotele se vor auzi din nou.

©verde ursuz