e bine că măcar nasul îşi mai aduce aminte.

în curând s-ar putea să mă trezesc de la 5. doar ca să am cele mai lungi dimineţi. e 8.33 şi nu vreau să plec. dave brubeck se aude în surdină. îl sorb odată cu cafeaua şi simt că sunt unde ar trebui să fiu. e ciudat sentimentul ăsta. că eşti unde ar trebui să fii. e liniştitor şi să nu mai ai planuri mari. doar mici, doar gândul că trebuie să devii o variantă mai bună a ceea ce eşti deja. am început ieri şi lupul de stepă, l-am amânat pe hesse fără nicio scuză. iar acum, acum tare mă tem că nu sunt altceva decât un lup de stepă.

şi mai e un lucru plăcut, rămas de la cina de aseară. un fel de sentiment că ai crescut, că uite, chiar dacă alegi o viaţă de bursuc-raton, mai sunt oameni pe care îi ştii de aproape cinci ani. nu e o garanţie că vor fi aici şi peste alţi cinci ani, dar asta spune ceva despre tine. dragă bursuc-raton-lup de stepă, îţi plac oamenii, chiar dacă nu vrei să recunoşti.

cât pe ce să plec şi să uit de nas. am vorbit ieri cu D. mult despre memorie, cum uităm, ce reţinem şi ce mai înseamnă astăzi arta. dar am uitat să pomenim de nas, doar el e cel care trezeşte cele mai vii amintiri, oricât de uitate le-am crede noi.